Csibi Barna Expulzat

Ungaria Mare nu a existat!

Da, istoric aşa este! Este scornită de minţile înfierbântate care confundă realitatea cu visurile deşarte de mărire! Ungaria aşa-zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniţă birocratică, a unui funcţionar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi şi aranjamente de culise. Ungaria aşa-zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de români! Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie. Unde este jertfa ungurească la 1867?! Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac şi jumătate de ocupaţie turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece? Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, faptul ruşinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta şi din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur! Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în paşalâc, au fost alungaţi de armatele unei puteri europene, creştine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, libertatea sau demnitatea maghiară! Niciunul! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupaţie turcească, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistenţă, de opoziţie ungurească la ocupaţia musulmană
. Nota bene: principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor româneşti, între care includ şi Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe! De ce nu dispare şi principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria şi Transilvania erau lucruri diferite, entităţi complet separate, care nu puteau fi gândite împreună! Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeaşi situaţie cu Moldova şi Ţara Românească, fiind toate trei părtaşe, în mod firesc, la aceeaşi istorie, la acelaşi model de organizare politică.
Insistenţa cu care ne atacă detractorii maghiari, ne obligă la gestul cel mai firesc: comparaţia între cel calomniat şi calomniator! Foarte uşor şi la îndemâna oricui este să constate că oportunismul şi lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari decât la cei care ne-au condus şi reprezentat pe noi! S-o spunem pe şleau şi pe înţelesul omului de rând: momentele în care să-ţi fie ruşine de tine că eşti maghiar sunt mult mai numeroase şi mai jenante decât cele care i-ar îndreptăţi, cât de cât, pe români să trăiască acest sentiment dureros… Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgenţă trebuie adunate de istoricii specialişti şi puse pe tapet, căci numai aşa vom închide gura celor care şi-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc! Ţinem, totuşi, să punem o întrebare pentru bravii noştri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie: Câţi sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, şi câţi sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câţi sunt românii al căror nume a fost maghiarizat şi se fălesc azi cu ei toţi maghiarii, şi câţi sunt maghiarii cu nume românizat…? Să mi se ierte simplicitatea, aproape penibilă, a demersului pe care îl propun! Dar nu avem încotro şi trebuie să ne coborâm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanţi şi insistenţi cu orice ocazie! Să vorbim, aşadar, pe înţelesul minţii lor, împuţinată de ură şi năluciri deşarte! Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice şi să tranşăm odată şi pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligaţi să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor.
Pentru cei ce vor face această operaţiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situaţia din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas şi Janos Bolyai. Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureş! Din păcate, acel coleg se teme pentru persoana lui şi pentru familie să-şi susţină ipoteza, adevărul…! Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!
Acelaşi exerciţiu nu ar strica să-l facem şi cu ceilalţi vecini, întrebându- ne câţi ucrainieni, ruşi, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, şi câţi români i-au fericit pe vecinii noştri şi ar binemerita nu numai un cuvânt de recunoştinţă din partea acestora…! Dar ar merita ca în toate aceste ţări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt româneşte şi se consideră români! Oare cât vom mai tolera per-secutarea şi marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând neruşinarea guvernanţilor vecini, a guvernanţilor noştri, complet surzi la suferinţa românilor din ţările vecine?!
Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile, să le reamintim: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria! Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. Abia după 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria ţară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat naţional! Comunitatea internaţională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor…! Care e logica acestor resentimente? Cum puteţi deplânge la nesfârşit dispariţia graniţelor care aparţineau altora, adică habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridicolul situaţiei?! Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea şi administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor.
Abia după Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Şi ştiţi dumneavoastră, fraţi maghiari, care a fost prima iniţiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gând de auto-guvernare maghiară, suverană şi independentă pentru prima oară după 400 de ani? Nu ştiţi, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria! Au decis să trimită, şi au şi trimis, la Bucureşti o delegaţie, de trei conţi maghiari, care i-a propus regelui Ferdinand şi lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867…! Nici mai mult, nici mai puţin! Aşadar, instituirea unui dualism româno- ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranţa cea mare a politicienilor maghiari…! Lipsiţi de exerciţiul guvernării, al libertăţii, fruntaşilor unguri le-a fost teamă de riscurile şi provocările la care te supune suveranitatea. S-au simţit singuri şi neajutoraţi, neasistaţi! Nu ştiau încotro s-o apuce! Cam la fel cum au reacţionat ţiganii noştri când au fost eliberaţi din aşa-zisa robie: s-au trezit şi ei dintr-odată neasistaţi şi s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat şi să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa…! Unde era dispreţul politicienilor maghiari faţă de tot ce este românesc atunci când au venit la Bucureşti cu căciula în mână cerşindu-ne întovărăşirea?! Unde era dorul de libertate şi neatârnare care anima, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari…?! Prin ce impuneau românii în faţa vecinilor maghiari? Prin faptul, evident, că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi şi mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era Statul Român. Nici în toată Europa nu găseşti multe popoare care s-au învrednicit de o asemenea performanţă politică! Semn de cuminţenie şi de înţelepciune atât la nivelul domnilor, cât şi la nivelul omului de rând de la talpa Ţării…! Nu întâmplător, românii se numără şi printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul jus valachicum…
… Da, oameni buni, aşa s-au petrecut lucrurile după Trianon! A fost un moment jenant pentru bieţii unguri, iar guvernanţii şi mai apoi istoricii români, ca nişte veritabili domni, ca nişte adevăraţi boieri, ca nişte buni vecini, ca nişte oameni adevăraţi, ne-am abţinut să-l popularizăm, să-l mediatizam şi să-l comentăm! Să facem caz, ori, ferit-a Sfântul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noştri! Şi poate că aşa ar trebui să procedăm şi în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale celuilalt!
Din păcate, abnegaţia ungurească sistematică, instituţionalizată, de a lovi şi calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndatinata noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră şi bunul nostru simţ sunt considerate slăbiciune, prostie chiar! E timpul ca această impertinenţă să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără ruşine să fie obrăzniciţi şi puşi cu nasul la perete, să nu şi-l mai ridice aşa de sus fără niciun temei! Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simţ care să-i tragă de mânecă pe conaţionalii lor mai zănateci - sau nu îndrăznesc! -, să ne ocupăm noi, românii, de această trebuşoară! Şi s-o facem de data asta temeinic, cu sistema…! Avem nevoie, aşadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel şi fel de minciuni, ne calomniază şi ne sabotează cu orice ocazie! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul şi nu mai putem întârzia cu punerea în funcţiune a acestei arme teribile: ADEVARUL! Şi adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri! Numai detractorii noştri au motive să se teamă de adevăr! Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră şi pe bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului. Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă şi în traistă…! Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba- Iulia, şi a vegheat Sfântul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie şi de dăruire apostolică a cărturarilor noştri, şi datorită jertfei româneşti din acei ani teribili ai Marelui Război. 1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer…! Tuturor românilor, aşadar, pentru fiecare român în parte şi pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima şi fruntea sus! Avem de ce! La Mulţi Ani, frumoşi!

prof. univ. dr. Ion Coja

Sfânta Coroană maghiară, falsul fundament al iredentismului Ungariei

Scris de Ioan Tudor pe May 10, 2011 in Istorice · 23 Comentarii

coroana Sfantului Stefan

Sfânta Coroană maghiară presupus catolică este de fapt ortodoxă şi nu provine de la Roma ci de la Constantinopol, fiind folosită în prezent de propaganda Gărzii Maghiare. Actualul simbol al Ungariei (prezent pe stemă, drapel şi monede) coroana în cauză este atribuită în mod eronat primului rege al Ungariei, canonizat ca Sfântul Ştefan în anul 1083. În prezent este folosită ca simbol al unităţii maghiarilor de pretutindeni fiind înconjurată de mituri susţinute propagandistic fără nici o legătură cu realitatea. Autorităţile de la Budapesta au nevoie de acest simbol găzduit în Parlamentul maghiar pentru a susţine teoria unităţii teritoriilor aflate în trecut sub stăpânirea regatului medieval maghiar sau a Imperiului Habsburgic. Deşi istoricii maghiari sunt aprigi în a contesta etnogeneza poporului român, totuşi istoricii români nu s-au prea aplecat asupra adevăratei origini a elementului central al iredentismului maghiar.

În anul 2003, istoricul maghiar Laszlo Peter, profesor de istorie a Ungariei în cadrul University College din Londra, a publicat un studiu intitulat “Sfânta Coroană a Ungariei – Vizibil şi Invizibil”, în care face o analiză detaliată a evoluţiei simbolurilor ataşate acesteia de-a lungul timpului, în funcţie de conjunctura politică. Subliniind faptul că această coroană, poate cea mai importantă relicvă a Ungariei, nu a fost analizată suficient de mult pentru a pune capăt speculaţiilor referitoare la originea şi doctrina sa, Peter afirmă că, pornind de la o cercetare pur istorică, a ajuns la o serie de concluzii extrem de interesante, care nu pot fi separate de factorul politic.
Origine papală neconfirmată

regele Stefan in Cronica pictata de la Viena fara Sfanta Coroana

Coroana Sfântului Ştefan este înconjurată de o seamă de legende, însă nici una din sursele istorice nu atestă clar faptul că primul rege al Ungariei ar fi primit coroana păstrată până în ziua de azi chiar de la Vatican. O primă relatare referitoare la originea coroanei provine de la episcopul Hartvik care a scris în jurul anului 1100-1110 o biografie a regelui că “Papa” (fără să-l identifice) i-a trimis regelui Ştefan “binecuvântarea sa şi o coroană”. O altă variantă a legendei, apărută în jurul anului 1200, susţine că regel Ştefan l-ar fi trimis pe episcopul Astrik de Esztergom la Roma solicitând o coroană, care i-a fost trimisă – lipsind însă o descriere a acesteia. “Legenda Sfântului Ştefan” – scrisă cel mai probabil în jurul anului 1083, data canonizării regelui, la aproape 50 de ani de la moartea sa – susţine că “în al cincilea an de la moartea tatălui său i-au adus o scrisoare papală cu binecuvântări şi alesul Domnului a fost pus rege şi a fost uns cu ulei şi a fost încoronat cu o diademă regală”. Relatările cele mai apropiate de evenimentele din timpul vieţii Sfântului Ştefan nu fac posibilă identificarea coroanei existente în prezent cu cea trimisă de la Vatican. În plus, documentele păstrate în arhivele Sfântului Scaun nu fac nici un fel de referire la o astfel de trimitere.
Coroana maghiară catolică este coroană bizantină ortodoxă

Coroana Sfântului Ştefan este alcătuită din trei elemente, conform cercetătorilor maghiari: coroana greacă, coroana latină şi crucea. Coroana greacă este formată dintr-o diademă înaltă de 5,2 centimetri şi cu un diametru de 20,5 centimetri, fiind realizată din aur şi decorată cu mai multe reprezentări bizantine religioase şi laice. Imaginea din faţă, realizată din email, îl reprezintă pe Iisus Hristos Pantokrator (Cel Atotputernic). Imaginea lui Iisus este încadrată de reprezentările Arhanghelilor Mihail şi Gabriel, urmate de cele ale martirilor Gheorghe şi Dumitru şi Cosmas şi Damian. La spatele diademei greceşti se găseşte o reprezentare a împăraţilor bizantini Mihail Dukas al VII lea şi Constantin Porfirogenetul. Lângă acestea este reprezentat regele maghiar Geza I, având alături o inscripţie în limba greacă “Lui Geza I, credinciosul rege al turcilor” – descriere confirmată de izvoarele bizantine contemporane care îi denumeau pe maghiari “turci”. Datele între care au domnit suveranii reprezentaţi pe “Coroana Sfântului Ştefan” – şi anume Mihail Dukas al VII lea (1071-1078) şi Geza I (1074-1077) – coincid astfel că informaţiile privind pe adevăratul donator şi adevăratul recipient al coroanei se găsesc chiar pe obiectul care a devenit simbolul ideologiei ungariste. Nu este nicidecum vorba de Papă şi Sfântul Ştefan, ci de bazileul Bizanţului şi “loialul” său rege Geza I, căsătorit cu o prinţesă bizantină în anul 1075. Istoriografia maghiară preferă să nu trateze tema relaţiilor de supunere ale primilor regi maghiari faţă de Bizanţ, afirmând cât mai vocal însă relaţia cu Biserica Catolică.
Portretul împăratului bizantin Mihail Dukas pe Sfânta Coroană maghiară

Portretul împăratului bizantin Mihail Dukas pe Sfânta Coroană maghiară

Aşa numita “coroană latină” nu reprezintă nimic, fiind de fapt un adaos ulterior, format din patru benzi de aur late de 5,2 centimetri ataşate la diadema bizantină şi unite pentru a forma o cupolă. Pe aceste benzi sunt reprezentaţi opt din cei doisprezece apostoli şi Iisus Hristor, iar literele şi stilul acestor reprezentări indică de asemenea un atelier bizantin de secol XI, însă adevărata funcţie a acestor patru benzi de aur pare să fi fost aceea de decorare a unui relicvariu sau altar. Crucea din vârful coroanei maghiare ar fi fost adăugată în secolul al XIV lea şi nu are nici o legătură cu restul ansamblului, lipirea ei stricând imaginea lui Iisus Hristos. Specialiştii au apreciat că după dimensiuni şi stil, “coroana greacă” este de fapt o coroană femeiască, cel mai probabil intrând în propietatea casei regale maghiare o dată cu căsătoria regelui Geza I cu o prinţesă bizantină al cărei nume a rămas necunoscut.
Coroana – mai importantă ca regele

Paradoxal, cu toate că Sfânta Coroană e considerată cel mai important simbol al Ungariei, aşa cum arată şi autorul în studiul său, literatura de specialitate a ajuns la un consens în privinţa a două chestiunui: în primul rând, coroana care în prezent este păstrată în clădirea Parlamentului de la Budapesta, nu a aparţinut niciodată Sfântului Ştefan, iar în al doilea rând, ea a fost realizată din mai multe elemente provenite din regiuni diferite, asamblate ulterior (aceasta este formată din trei elemente: coroana greacă, coroana latină şi crucea). Deşi mulţi cercetători susţin că ea fost realizată chiar în anul 1000, momentul încoronării regelui Ştefan, se pare că aceasta a primit forma actuală în jurul anului 1270. Mai mult, în anul 1292, Andrei al III-lea “Veneţianul”(1290 – 1301), ultimul rege al dinastiei arpadiene, a fost primul care a susţinut că poartă chiar coroana Sfântului Ştefan. Practic, până atunci nu se pomeneşte nimic despre existenţa unei coroane, deşi în cele trei secole, la conducerea Ungarie s-au succedat mai multe generaţii. Studiul din 2003 concluzionează că, dacă în momentul încoronării, Ştefan I al Ungariei a primit într-adevăr o coroană din partea Papei, aşa cum spun unele cronici (existând posibilitatea ca binecuvântarea Papei să fi fost doar una simbolică ), în mod sigur aceasta nu este cea păstrată în prezent în Parlamentul ungar.
Primele mistificări

O altă chestiune interesantă este faptul că Ştefan I al Ungariei, conducătorul care a reuşit să organizeze aceast popor nomad şi să-l creştineze, a fost “venerat” de-a lungul timpului ca fiind primul reformator, deşi primele coduri legislative care îi portă numele au apărut la mai mulţi ani după moartea sa. În anul 1083, Ştefan I a fost canonizat, cu acordul Papei, de acest lucru profitând urmaşii săi, care în secolul XIII au intorodus ideea de “sancti progenitores nostri”. Combinând mai multe elemente creştine şi păgâne, aceştia i-au atribuit dinastiei arpadiene o serie de atribute divine. Ei doreau să înrădăcineze credinţa conform căreia, dacă Sfântul Ştefan a fost binecuvântat de Papă, dovada fiind coroana, el devine trimisul lui Dumnezeu pe pământ. Transferul coroanei însemna practic transferul acestui atribut către fiecare urmaş. Regii erau încoronaţi în Biserică, deoarece această ceremonie era echivalentul binecuvântării Papei. Regii dinastiei arpadiene au înţeles faptul că falsa Sfântă Coroană era garantul puterii şi au folosit-o ca atare. Astfel se explică şi de ce Ungaria este un caz particular în această privinţă: cu toatre că această tradiţie a apărut mai târziu aici, ea a rezistat mai mult decât în orice stat din Europa. Mitul a prins rădăcini şi a dus la o adevărată competiţie pentru posesia ei, deoarece noul rege era recunoscut doar dacă era încoronat cu această coroană. În anul 1301, Carol Robert de Anjou, a devenit regele Ungariei sub numele de Carol I, dar a primit binecuvântarea doar în 1309. Cu toate acestea, el nu a putut prelua tronul decât în anul 1310, moment în care a intrat în posesia coroanei. În 1458, Matei Corvin devine rege al Ungariei, dar nu este încoronat decât în 1464, după ce îi plăteşte împăratului Frederic al III-lea o mare sumă de bani şi răscumpără coroana. Potrivit cronicarilor vremii, în anul 1309 Cardinalul Gentilis de Montefiori, delegatul Papei, ar fi afirmat că a constatat cu uimire că pentru maghiari, coroana e mai importantă ca regele. Citându-l pe unul din viceregii lui Matei Corvin, Mihaly Guti Orszagh, istoricul curţii scria în 1495 că, “atâta timp cât are Sfânta Coroană, chiar şi un bou trebuie tratat cu respect şi considerat rege sfânt”.
Simbolurile monarhiei maghiare expuse în Parlamentul de la Budapesta

Simbolurile monarhiei maghiare expuse în Parlamentul de la Budapesta
Cultul unui obiect

Odată cu venirea la conducera Ungariei a dinastiei de Habsburg, coroana a primit noi semnificaţii. Păstrând întregul ceremonial de încoronare, pentru a nu-i ştirbi “atributele sfinte”, habsburgii au transformat coroana într-un simbol al dominaţiei lor şi o garanţie împotriva încoronării unor regi străini. Un alt exemplu relevant referitor la acest cult al coroanei este relatarea lui Joszef Keresztesi, un pastor protestant, care descria disperarea maghiarilor din anul 1784, când împăratul Iosif al II-lea a hotărât să mute Sfânta Coroană la Viena. Având în vedere că momentul a coincis cu apariţia unei crize economice, populaţia era convinsă că din cauza acestui gest nesăbuit al împăratului, Dumnezeu i-a pedepsit. În anul 1790, Iosif al II-lea a fost nevoit să repatrieze coroana, aceasta fiind păstrată în Castelul Buda. Revenirea coroanei în ţară a fost sărbătorită cu mare fast (i-au fost închinate poeme şi cântece), iar oamenii vorbeau despre ea ca despre o persoană. Cultul coroanei devenise atât de puternic în Ungaria încât nu mai era nevoie, aşa cum se întâmplase în alte zone, de inventarea unor teorii potrivit cărora “regele nu moare niciodată”, sau că acesta are două trupuri, “unul fizic şi unul politic”. La începutul secolului XIX, Sfânta Coroană a continuat să fie principalul simbol al puterii, lupta pentru conducere fiind în continuare o cursă pentru posesia ei. În anul 1849, coroana a părăsit Castelul Buda, fiind dusă în localitatea Debrecen, pentru a scăpa de trupele conduse de Alfred I, Prinţul de Windish – Gratz. În luna august, după ce Ungaria a pierdut războiul de independenţă, coroana a fost îngropată în afara graniţelor, autorităţile austriece având nevoie de patru ani ca să o găsească. Cu această coroană au mai fost încoronaţi Franz Josef (în anul 1867) şi ultimul rege al Ungariei, Carol al IV-lea (1916). Un alt episod care a contribuit la consolidarea importanţei acestui simbol a fost ceremonia de încoronare a ultimului rege maghiar, în timpul căreia coroana ar fi alunecat de pe capul lui Carol al IV-lea, incident care a fost perceput de toată lumea ca un semn rău (după doi ani regatul şi imperiul au fost dizolvate). În 1944, Miklos Horthy, guvernatorul Ungariei, a îngropat corana încă odată, Ferenc Szalasi, premier şi lider al Partidului Crucilor cu Săgeţi fiind cel care a dezgropat-o. Pentru a o proteja de trupele Armatei Roşii, coroana a fost mutată încă odată în Germania. De aici coroana maghiară a plecat către Statele Unite, fiind păstrată la Fort Knox până în anul 1987, când autorităţile americane au returnat-o Ungariei.
Sfânta Coroană pe bancnota de 200 de forinţi

Sfânta Coroană pe bancnota de 200 de forinţi
Coroana maghiară şi Transilvania

Autorul studiului consideră că o analiză corectă a doctrinei Sfintei Coroane ar trebui să conţină şi o referire la cea ce el numeşte “coroana invizibilă”, adică o detaliere a atributelor pe care le-a primit coroana de-a lungul timpului, în funcţie de contexul istoric şi politic. Poate una din cele mai importante perioade ale evoluţiei doctrinei Sfintei Coroane a fost cea cuprinsă între anii 1790 – 1930. Dacă până atunci coroana nu era asociată cu ideea de teritoriu (stat), începând cu anul 1790, acesta a prins contur. Juriştii din secolul XIX sunt cei care au pus bazele doctrinei, iniţiind o dezbatere cu privire la rolul, originea semnificaţia şi legitimitatea coroanei. Tot ei au fost cei care au identificat coroana ca “sursă a identităţii naţionale”. Deşi aceştia nu au ajuns la un consens în toate privinţele, potrivit istoricului maghiar, în 1790 nobilii maghiari au preluat o parte din ideile juriştilor şi au lansat pentru prima dată teoria că Transilvania este parte a Ungariei, “ca teritoriu al Sfintei Coroane”. După 1830, aceştia au mers mai departe, susţinând ideea că toate “teritoriile Sfintei Coroane” ar trebui unite într-un singur sistem guvernamentral, punând astfel bazele formării statului ungar. În această perioadă, istoria a suferit şi ea o serie de modificări pentru a putea susţine acest argument; practic, imaginea coroanei din perioada medievală a fost transformată într-un argument în favoarea unificării teritoriale. Deşi legea din aprilie 1848, prin care se dorea unificare Ungariei prin anexarea Croaţiei şi Transilvaniei, s-a dovedit a fi un eşec, obiectivul nu a fost abandonat, în 1867 reuşindu-se unificarea “teritoriilor Sfintei Coroane”, aşa cum le numea Ferencz Deak (ministrul Justiţiei în guvernul lui Lajos Batthyany). Chiar şi Franz Joseph şi-a atribuit titlul de “succesor de drept al tronului şi coroanei Ungariei şi a teritoriilor asociate acesteia”, el rămânând valabil până la sfârşitul monarhiei. În această perioadă, rolul coroanei a oscilat practic între ideea de garant al puterii şi garant al integrităţii teritoriale. Mai mult, toate polemicile privind simbolistica acesteia au mers pe două idei principale, adesea confuze: pe de-o parte coroana era elementul defenitoriu pentru istoria şi evoluţia maghiarilor, având în vedere că aceasta provenea din perioada arpadiană; pe de altă parte, ea era simbolul “Ungariei Mari”, teritoriu pe care Ungaria l-a ocupat în perioada imperiului, de care ea a dorit să se desprindă. Înainte de dizolvarea Imperului Austro – Ungar, în octombrie 1918, politicienii maghiari au mers însă pe ideea că, în cazul desprinderii Ungariei de Austria, “teritoriile Sfintei Coroane trebuie să rămână unite deoarece ele reprezintă o singură entitate”.
Regatul fără rege şi amiralul fără nave

În perioada interbelică, Tratatul de la Trianon a reprezentat principala ţintă a guvernelor maghiare în cadrul politicii revizioniste. Paradoxal, tocmai după căderea Imperiului Habsburgic, doctrina Sfintei Coroane a început să câştige un loc din ce în ce mai însemnat în conştiiinţa naţională, în 1920 aceasta devenind ideologia oficială a regimului şi fiind principala justificare pentru pretenţiile teritoriale care au un puternic ecou până în prezent. În anul 1920, moment în care Parlamentul îl alege pe Miklos Horthy ca regent al Ungariei, acesta afirma că potrivit doctrinei Sfintei Coroane, Ungaria rămâne regat, dar principala sursă a puterii nu este regele, ci coroana în sine. În martie 1943, regentul Horthy a instituit chiar şi decoraţia Ordinul Sfintei Coroane, care era acordată cetăţenilor străini pentru serviciile aduse statului ungar, atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război. Ordinul Sfintei Coroane avea opt grade, dar a dispărut după doar doi ani. După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu venirea comuniştilor la putere, doctrina coroanei a fost abandonată. Cu toate că acesta a fost extrem de importantă de-a lungul secolelor, comuniştii nu au putut trece cu vederea faptul că ea era în strânsă legătură cu instituţiile monarhiei.
Revitalizarea doctrinei extremiste

În 1989, după căderea comunismului, doctrina Sfintei Coroane a renăscut precum pasărea Phoenix, revitalizarea acesteia fiind valabilă atât în cazul “coroanie vizibile, cât şi a celei invizibile”. Aşa cum era de aşteptat, acest lucru a strârnit multe polemici aprinse în mediul academic şi politic. Începând cu anul 1994, după ce socialiştii şi liberal-democraţii au preluat puterea, o serie de politicieni de dreapta au cerut ca Sfânta Coroană să fie mutată de la Muzeul Naţional în clădirea Parlamentului, solicitând şi ca doctrina Sfintei Coroane să fie inclusă în Constituţie. Demersul acestora nu a avut succes, dar coroana a revenit în centrul atenţiei începând cu anul 1998, când Viktor Orban (liderul Fidesz – partid de centru – dreapta) a devenit premier. După dezbateri aprinse, în 2000, guvernul a adoptat “Legea Mileniului”, dedicată Sfintei Coroane şi împlinirii a 1000 de ani de la înfiinţarea regatului maghiar.