Petiție adresată Parlamentului României privind recunoașterea Naționalității Armăne

Noi, cetățenii români cu Identitatea Națională Armănă din județele Constanța, Tulcea, Ilfov și Timiș și orașele București, Călărași și Slobozia, solicităm Parlamentului României recunoașterea Naționalității Armăne, care în România este în Diaspora.

Naționalitatea Armănă este expresia Națiunii Armăne non-statale cu Patria cultural-istorică în Peninsula Balcanică, unde a avut loc etnogeneza Poporului Armăn prin romanizarea timp de opt secole a populațiilor barbare din regiune, exclusiv grecii, care aveau o mai veche cultură scrisă.

O premisă generală internă a solicitării recunoașterii Naționalității Armăne este faptul că regimul politic democratic instaurat în România după 22 decembrie 1989 a recunoscut 19 naționalități conlocuitoare.

O premisă particulară internă a solicitării recunoașterii Naționalității Armăne este faptul că au fost recunoscute naționalitățile ruteană, tătară și romă, deși în aceste cazuri nu există state naționale înrudite. De asemenea, conform recensămintelor din 1992, 2002 și 2011, numai naționalitățile maghiară, romă, ucraineană și germană depășesc ca număr Naționalitatea Armănă.

O premisă externă a solicitării recunoașterii Naționalității Armăne este faptul că după instaurarea democrației în Macedonia de Nord și Albania, Naționalitatea Armănă a fost recunoscută în aceste țări balcanice ca distinctă de naționalitatea română, așa cum s-a întâmplat și la 23 Mai 1905, când Imperiul Otoman a recunoscut Naționalitatea Armănă distinctă de naționalitatea română. Și în Serbia și Bulgaria, state în care Naționalitatea Armănă nu a fost încă recunoscută (și din cauza numărului foarte mic de ordinul miilor de persoane), Armănii sunt percepuți ca fiind distincți de românii de pe linia Dunării. Doar Statul Național Român și statul grec îi consideră pe Armăni ca români și, respectiv, ca greci. Dacă Statul Național Român va prelua exemplu de bune practici al Macedoniei de Nord și Albaniei, va deveni la rândul său un exemplu de bune practici pentru statele bulgar, sârb și grec.

Scopul pe termen scurt al recunoașterii Naționalității Armăne este ca cetățenii români cu Identitate Națională Armănă să aibe libertatea de a se înregistra la Recensământul care va avea loc în iulie 2021 ca Naționalitate/Etnie Armănă separată și distinctă de Naționalitatea/Etnia Română. Conform datelor filialelor Tulcea și Constanța ale Institutului Național de Statistică, în Dobrogea în 1992 au fost înregistrați separat și distinct (!) 16.836 „aromâni” și 5007 „macedoromâni”, iar în 2002 au fost înregistrați 19.107 „aromâni” și 743 „macedoromâni”. Recensământul din 2011 a reprezentat un pas înapoi față de cele din 1992 și 2002, deoarece „aromânii” și „macedoromânii” au fost incluși în cadrul Etniei Române.

Scopul pe termen lung al recunoașterii Naționalității Armăne este ca cetățenii români cu Identitate Națională Armănă să poată beneficia de învățământ în Limba Maternă Națională Armănă, public și privat, în creșe, grădinițe și școli cu clasele I-IV. Pentru pregătirea educatorilor și învățătorilor din învățământul în Limba Maternă Națională Armănă vor fi suficiente câteva locuri la liceele pedagogice din Constanța, Tulcea și București.

Ca fundamentare istorică a acestei petiții, amintim că după retragerea din 271 a administrației și armatei romane din provincia Dacia în teritoriile sud-sunărene ale Imperiului Roman, legăturile populației romanice rămase la nord de fluviu cu cea de la sud de fluviu au început firesc să slăbească. După invaziile asimilaționiste ale slavilor din 602 și a bulgarilor din 681 în teritoriile sud-dunărene ale Imperiului Roman de Răsărit, aceast slăbire s-a accentuat până la rupere. Evoluțiile istorice ale celor două grupuri de populații romanice au urmat firesc cursuri diferite timp de 1.200 de ani până la formarea statului național român în timpul domniei lui A. I. Cuza (1859-1866). De abia atunci a fost implantat românismul în teritoriile sud-dunărene ale Imperiului Otoman prin politica externă a Statului Național Român de finanțare a școlilor și bisericilor în limba română. Pe de altă parte, și statul grec finanța școli în Imperiul Otoman, și din această concurență de politici educaționale balansată de sultani cea care a avut de pierdut a fost Identitatea Națională Armănă, deoarece Interesul Național al Armănamei cerea ca instituțiile de învățământ să funcționeze în Limba Maternă Națională Armănă. Circa 99% din instituțiile de învățământ românești aprobate de sultan erau școli primare, unde elevii Armăni vorbeau românește doar la cele 4 ore de curs, după care reveneau la viața cotidiană firească de pe meleagurile natale situate la sute de kilometri de România. Astfel, impactul românismului în marea masă a Armănamei a fost unul de suprafață, atât din punct de vedere colectiv, cât și din punct de vedere individual.

Puținii elevi Armăni care au urmat cele câteva licee românești (care includeau atunci și gimnaziul) din Balcanii otomani au emigrat în România, unde puteau profesa în limba română sau urma în continuare și universitatea. Aici se și căsătoreau, de obicei, cu românce, iar copiii lor asumau firesc identitatea națională românească majoritară. Astfel, ei și-au sacrificat destinul colectiv național în favoarea celui individual profesional și au devenit cei mai vocali adepți ai românismului. Urmașii lor se autodenumesc și azi „macedoromâni/români macedoneni/români balcanici/români sud-dunăreni”, deși s-au născut în România (!), folosesc traducerea românească „aromân”, fug de strămoșescul endonim „Armăn” din Limba Maternă Națională Armănă, degradează Limba Maternă Națională Armănă la nivel de dialect și consideră România „Patria mamă” unde s-au întors după ce înaintașii ar fi migrat de aici în Peninsula Balcanică în Evul Mediu.

Dar Războaiele balcanice din 1912-1913, în care statele naționale balcanice au cucerit aproape toate teritoriile europene ale Imperiului.Otoman, au evidențiat că timp 50 de ani Armănamea fusese doar un pion în politca externă a statului român. Prin Pacea de la București din 1913, statul român a ales interesul teritorial prin anexarea Cadrilaterului de la Bulgaria și a acceptat expedierea problemei umane a drepturilor Armănilor din statele balcanice în scrisori de intenție ale premierilor bulgar, sârb și grec, documente anexe care nu aveau obligativitate juridică.

Nefericita legătură indirectă dintre Armăni și Cadrilater (județele Durostor și Caliacra) a devenit directă prin colonizarea interbelică a acestei regiuni, la care au participat doar peste 6.000 de familii armăne, din cauze economice și politice. Astfel, naționalizarea pășunilor montane de către noile state naționale balcanice și apariția mașinilor duceau la dispariția treptată a celor două ocupații tradiționale ale Armănilor, păstoritul și cărvănăritul, iar schimburile de populație și practicile politice antiminoritare au avut și ele un rol în decizia de a emigra. În ceea ce privește emigrația, trebuie precizat că unii Armăni, ca și mulți alți europeni, au ales și ei să plece în SUA pentru același motiv: o viață mai bună. Colonizarea s-a făcut compact pe sate, astfel că 99% din populația armănă emigrată a rămas omogenă național, aspect care a continuat și la recolonizarea din 1940 în satele din județele Constanța și Tulcea. Colonizarea s-ar fi putut face și în zone liniștite cu o populație românească din Oltenia, Muntenia și Moldova, deoarece în Cadrilaterul locuit de o covârșitoare majoritate bulgaro-turco-tătară, coloniștii au fost confruntați cu alte probleme, respectiv atacurile periodice ale comitagiilor bulgari de peste graniță.

Trebuie precizat că Națiunea Armănă NU este compatibilă cu makedonomania, adică cu makedonismul sau makedon-armănismul! 

„Existența unui popor nu se discută, ci se afirmă!”, susținea patriotul român Ioan Rațiu în 1894, la Cluj, în timpul procesului intentat de guvernul maghiar liderilor Partidului Național Român din Transilvania, care trimiseseră împăratului austriac/regelui maghiar un Memorandum privitor la drepturile românilor din Ungaria. Afirmând prin această petiție existența Națiunii Armăne, noi, Armănii, nu facem altceva decât să subliniem că nu am am fost români, nu suntem români și nu dorim să fim români, deși am fost incluși fără voia noastră, sub diverse denumiri, în Legea 299/2013 („Legea Românilor de pretutindeni”). Cea mai bună dovadă a acestei realități este faptul că noi ne-am păstrat Identitatea Națională Armănă și după 150 de ani de la lansarea politicii românismului în Balcani și la 100 de ani de la emigrația noastră interbelică în România. Faptul că mulți Armăni au tăcut în acești 30 de ani de democrație post-comunistă din România se datorează și prudenței de a nu-și periclita slujbele sau afacerile cu care își întrețin familiile, cu atât mai mult cu cât Statul Naționa Român a continuat politica românismului în România și Balcani și a refuzat sistematic recunoașterea Naționalității Armăne.

În concluzie, recunoașterea Naționalității Armâne de către Statul Național Român reprezintă acceptarea unui drept legitim al Armănamei, dar și o măsură reparatorie și o eliminare a suspiciunii de practicare a unei politici de asimilare, pasivă și activă, incompatibilă cu democrația.

Petiția este deschisă și armănilor care au emigrat din România, precum și cetățenilor români care cred că solicitarea recunoașterii Naționalității Armăne de către Parlamentul României reprezintă o cauză dreaptă.

Pentru conformitate

Marius Teja (Facebook), 51 de ani, Constanța

Semnează această petiție

Prin semnare, autorizez pe Marius Teja să-mi predea semnătura către persoanele care au autoritatea necesară.


SAU

Veți primi un e-mail cu un link pentru a vă confirma semnătura. Pentru a vă asigura că primiți mesajele noastre email, vă rugăm să includeți info@petitieonline.com în lista de adrese sau lista expeditorilor agreați.

Vă rugăm să rețineți că nu puteți confirma semnătura dvs. răspunzând la acest mesaj.




Publicitate plătită

Vom aduce această petiție la cunoștința a 3000 persoane.

Aflați mai multe informații...

Facebook