..Un timp a fost liniște – lucrurile păreau să meargă cum-necum de la sine. Apoi, în preajma sărbătorilor, Inbox-ul e-mailului personal a explodat. Subiectul de maximă importanță, cu semn de exclamare roșu - Cadoul Doamnei Învățătoare. Timp de o lună și jumătate am primit în medie cam douăzeci de e-mailuri pe zi: cât, cum, ce și de unde? Toate aceste întrebări aveau un singur răspuns: obiectul destinat celei care are în grijă educația copiilor noștri. 

La început s-a discutat intens suma: 100 de lei de copil a fost prima propunere - și ultima. Câțiva părinți au îndrăznit să protesteze: nu e totuși prea mult? Dacă înmulțim 100 lei cu 32, numărul copiilor din clasă, atunci obținem o cifră puțin cam prea mare pentru un cadou de Crăciun. Nu, nu e – au umplut repede Inbox-ul răspunsurile altor părinți. Vorbim de omul care are în grijă viitorul copiilor noștri. De omul care timp de 4 ani va fi și mama și tatăl de la școală. 

„Dumneavoastră cum evaluați acest efort, care oricum nu încape în cifre?” Și discuțiile au continuat pe această temă. Într-un final, cei care au propus o sumă mai mică au fost nevoiți să cedeze în fața argumentelor venite din tabăra adversă. Așa s-a ajuns la cifra rotundă de 3200 lei. După care a apărut, firesc, cea de-a doua întrebare: ce facem cu banii, ce cumpărăm? „De suma asta se poate lua și o canapea” – a remarcat un părinte mai hâtru. Chiar așa, a răspuns altul – nu-i o idee tocmai rea. „E cineva mai apropiat de doamna învățătoare, cineva care îi cunoaște casa și poate aprecia dacă un asemenea cadou ar fi binevenit?” „Haida-de, poate nu-i place”, a răspuns același glumeț. „Păi luăm ceva de bun-gust”. „Definiți, vă rog, bunul gust” – a replicat altcineva. Și discuțiile au continuat în această manieră timp de zile și chiar săptămâni. Chiar nu mai știu ce s-a cumpărat până la urmă. Au trecut ceva ani și, recunosc, la un moment dat am pierdut șirul e-mailurilor. Știu doar că s-a luat ceva de toți banii – ar fi fost jignitor să îi dăm doamnei un plic. Și că acel ceva a fost oferit în mare secret - sigur nu la cancelarie.

Interesul unor părinți pentru acest subiect a rămas constant pe parcursul celor patru ani de ciclu primar, în timp ce interesul altora a scăzut pe măsură ce doamna învățătoare se dovedea a fi o mamă bună pentru unii copiii și un tată vitreg pentru alții. Unii părinți au scăzut cu de la sine putere suma licitată de forul conducător al clasei (chiar și eu mi-am arogat acest drept), în timp ce alții pur și simplu au încetat să mai cotizeze. Am tot respectul pentru părinții din ultima categorie. Și recunosc că nu am avut curajul lor: am bănuit mereu – și la un moment dat am avut și confirmarea – că lista cu cine-cât a cotizat ajungea de fiecare dată și la doamna învățătoare. La avizat. FYI (For Your Info) – cum se spune în limbaj de corporație. Și am sperat prostește în tot acest timp că al meu copil nu va rămâne la nesfârșit pe lista oilor negre. Copilul, la rândul lui, a sperat și el că doamna învățătoare va pricepe într-un final că dacă cere lămuriri la ore este pentru că vrea să înțeleagă și nu pentru că e neatent, dacă povestește ceva din ce a citit în completarea lucrurilor spuse de doamna învățătoare la lecție este pentru că vrea să împărtășească și să discute, nu pentru că e obraznic, dacă aleargă în pauze e pentru că pur și simplu nu poate sta nemișcat timp de patru ore într-o bancă incomodă - și dacă într-un final a devenit unul dintre neascultătorii clasei a fost pentru că a înțeles că altfel nu e băgat în seamă. „La cât e de deștept, ar trebui să fie primul din clasă” - a repetat doamna timp de patru ani, în timp ce el, copilul, se încăpățâna să rămână la mijlocul clasamentului clasei, nedespărțit de prietenul lui cel mai bun nici măcar la evaluări.