Demiterea directorului juridic CPR pt. deservicii aduse profesiei

Diferenta majora este plata rezidentiatului si sansele de angajare: medicii sunt platiti si au si posturi dupa, iar psihologii platesc rezidentiatul, care se efectueaza de cele mai multe ori in conditii jenante, cu pacienti sedati (daca au noroc sa li se aduca macar cate 1 pacient/sedinta sustinuta la gramada, in sala de mese a spitalului Obregia, daca nu, eventual se roaga rezidentii de pacienti sa vina in sala, sa aiba si ei "material de studiu" :(). Dupa rezidentiat, nu le ramane decat sa faca rost de bani pt cabinet si supervizor, pt ca posturi de psiholog nu exista. Dar ironic este ca se cere la inceperea supervizarii sa dovedesti ca profesezi - f amuzant :(! Si mai "amuzant" este ca desi voluntari s-ar gasi cu siguranta destui, nu ar avea unde sa profeseze. In spitale, eu cel putin, nu am reusit sa intru nicaieri in Bucuresti: ba era alt psiholog sub acoperire(in acte figureaza asistent, infirmier, sau naiba mai stie ca altceva) care astepta cu indarjire deblocarea vreunui post, ba trebuia "sa te pui bine" (nu stiu concret ce insemna asta - pot banui, dar ma abtin) cu psihiatrii (adica oarecum la sfantu'asteapta, dupa cat suntem de iubiti de catre acestia - nu toti, nu dati cu piatra! :)), s.a. Iar prin asociatii, fundatii, ca voluntar cum ai depasit "onorabila" varsta de 25 ani, gata, "n-avem loc", sau ti se ofera "extraordinara oportunitate" de a-i face pe copiii din spitale sa rada (cica asta se cheama entertaiment :)) - si cam atat, nici urma de psihologie p'acolo!