Cerem demiterea preotului de la Biserica romaneasca din Arezzo

pentru ca nu consider ca ar trebui sa iau in considerare rautatea si din dorinta de a nu incerca sa ma disculp intr-un mod categoric ( mi-as tine partea, nu-i asa?), trimit un cuvant al IPS Antonie Plamadeala, din care DVS veti alege categoria din care faceti parte. Repet, alegerea Va apartine:

"Pilda semănătorului! Iată una dintre cele mai frumoase pilde rostite de Mântuitorul Iisus Hristos. Frumoasă, pentru că e simplă. Frumoasă, pentru că e luată din viaţa de toate zilele. Iisus vorbea unor oameni cărora nu le era străină agricultură şi ce altă pildă mai pe înţelesul lor putea să le spună, decât vorbindu-le de ceva legat chiar de viaţa lor, din care să scoată învăţăturile duhovniceşti de care aveau nevoie pentru a trăi cu rost şi cu tihnă, în pace cu Dumnezeu şi cu oamenii. Şi ce frumos începe, tradusă într-o frumoasă limbă românească: "Ieșit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi pe când semăna, unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat. Altele au căzut pe loc pietros, unde n-aveau pământ mult, şi îndată au răsărit, pentru că nu era pământul adânc. Iar când s-a ivit soarele, s-au pălit de arşiţă şi, neavând rădăcină, s-au uscat. Altele au căzut între spini, dar spinii au crescut şi le-au înăbuşit. Altele au căzut pe pământ bun şi au dat rod: una o sută, altă şaizeci, altă treizeci. Cine are urechi de auzit să audă" (Matei 13, 3-9).
O pildă simplă şi scurtă. Apostolii L-au întrebat: Doamne, de ce grăieşti în pilde? Ce va să zică pildă aceasta? Cum trebuie s-o înţelegem? Întrebarea ne stă şi nouă pe limbă. Căci vorbirea în parabolă, deşi e simplă, nu e întotdeauna uşor de înţeles. Şi uneori nici nu e folosită ca să fie înţeleasă de toţi. Chiar şi acum Iisus răspunde ucenicilor, presupunând că ei au înţeles-o. Am vorbit în pilde, "pentru că vouă vă e dat să ştiţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar acelora nu le e dat" (Matei 13, 11).
Cine vor fi fost ceilalţi? Şi de ce lor nu le era dat să înţeleagă? Ceilalţi erau probabil cărturarii şi fariseii, care îl ascultau cu viclenie, nu spre a crede, ci spre a-L judeca şi a-L prinde în cuvânt. Iată de ce "acelora" nu le era dat să cunoască tainele Împărăţiei. Dimpotrivă, ucenicilor care îl ascultau şi îl credeau, acestora le va tâlcui parabola, şi lor, în general, nu le vorbea în parabole. Parabolele erau pentru "ceilalţi".

Explicaţiei de ce a vorbit în pilde acum, Mântuitorul îi mai adăugă însă o sentinţă, şi anume una din acelea paradoxale, care îi pune în încurcătură pe mulţi cititori ai Scripturii. E ca un fel de concluzie la ceea ce spusese mai înainte: "Căci celui ce are i se va mai da şi-i va prisosi, iar celui ce nu are, şi ce are i se va lua" (Matei 13, 12).
Cum adică? De ce aşa? Pentru că cei dintâi vor să se lumineze, şi ei îşi adaugă lumină, iar ceilalţi, ispititorii, nevrând să se lumineze, pierd şi ceea ce ştiu. Iisus a venit să răspundă la întrebări, să aducă răspunsul celor ce întreabă. Dintotdeauna, de când e omul om pe pământ, de când a creat Dumnezeu lumea aceasta, omul şi-a pus întrebări. Şi-a pus întrebări despre sine. Şi-a pus întrebări despre lume. De unde vine şi unde merge? De ce a apărut în lume şi pentru ce trăieşte? Şi câte alte întrebări despre toate cele? Omul e singura fiinţă care se întreabă. Lumea animală, lumea vegetală, lumea lucrurilor nu-şi pun întrebări.

Omul e singura fiinţă care îşi pune întrebări, pentru că e dotat de Dumnezeu cu raţiune. Omul nu poate trăi fără să-şi pună întrebări şi să-şi răspundă la marile întrebări, despre sine şi despre lume, despre existenţa lui pe pământ şi despre cea de dincolo, de după trecerea lui din viaţa aceasta. Copilul încă, de acum începe să gândească, primele lui contacte cu lumea sunt întrebările. Ce e cutare şi de ce, şi şirul de ce-urilor nu mai conteneşte. Toţi am făcut aşa. Şi când ajungem la maturitate repetăm de fapt aceleaşi întrebări. Bineînţeles la o scară mult mai mare, ajungând la întrebări mult mai grave, esenţiale.
Rămânem însă mereu oameni care pun întrebări şi care vor răspunsuri, care nu pot trăi fără răspunsuri. Pentru că nu se poate trăi la întâmplare. Pentru că trebuie să te orientezi după ceva, îţi trebuie un soare, trebuie să ai nişte jaloane după care să-ţi orientezi gândirea şi viaţa, şi aceste jaloane nu pot fi decât răspunsurile la marile întrebări.
Omenirea şi-a pus întrebări de la începutul începutului şi a încercat să-şi răspundă pe toate căile posibile. A încercat prin sistemele marilor filosofi, a încercat prin cercetările marilor oameni de ştiinţă, prin marii întemeietori de religii, dar niciodată răspunsurile pe care şi le-a dat n-au fost deplin satisfăcătoare. Le lipsea ceva esenţial şi, mai ales, le lipsea garanţia că erau drepte şi definitive, limpezi, clare, adevărate, absolute, ultimele.

Tainele care ne înconjoară sunt atât de multe şi, oricât de adânc putem noi pătrunde în ele prin cercetările noastre, nu putem ajunge totuşi până la marginea sensurilor, încât să găsim răspunsuri absolut satisfăcătoare. Acest lucru 1-a ştiut dintotdeauna şi Dumnezeu, de aceea "la plinirea vremii" L-a trimis pe Fiul Său pe pământ, pentru că numai El să dea acel răspuns care să poată fi absolut, care să aibă garanţia adevărului, ca răspuns venit de la Dumnezeu. De aceea Mântuitorul s-a definit pe Sine drept "Omul care vă spune adevărul" (Ioan 8, 40), deci Cel care dă răspunsul definitiv. Ultimul!
Şi prin ce se dă acest răspuns? Se dă în primul rând prin cuvânt. Acesta este mijlocul prin care noi, cei care ne punem întrebări, comunicăm între noi. Cuvântul este mijlocul nostru de comunicare. De aceea se şi spune în Sfânta Scriptură: "La început a fost Cuvântul". Toate s-au făcut prin Cuvânt. Prin întruparea lui Iisus Hristos s-a întrupat Cuvântul, Logosul, s-a întrupat deci agrăirea lui Dumnezeu către noi, pentru ca, prin propriul Lui Cuvânt, să ne dea răspuns la marile întrebări care chinuie minţile, sufletele, existenţele noastre. Cuvântul e deci chiar Iisus, dar cuvânt este şi învăţătura Sa către noi, în înţelesul în care e luat în această parabolă.
Noi vrem să ştim, şi trebuie să ştim, ce e cu noi în lumea aceasta. În al doilea rând vrem să ştim, şi trebuie să ştim, să distingem binele şi răul şi, în al treilea rând, trebuie să ştim în ce măsură ceea ce facem noi, ceea ce gândim noi, are urmări numai în viaţa noastră de aici sau are urmări şi dincolo, în viaţa cealaltă. Numai aşa vom şti cum să ne trăim viaţa aici, cum s-o trăim responsabil şi cum să ne-o organizăm, ca să n-o trăim la întâmplare. Şi ne-o organizăm în aşa fel, încât să putem da răspuns bun şi vieţii de aici, şi dincolo, când ne vom întâlni cu Dumnezeu. Pentru aceasta s-a întrupat Dumnezeu. Pentru aceasta Tatăl ne-a trimis Cuvântul Său, garanţia adevărului.
Despre acest Cuvânt vorbeşte Mântuitorul în Pilda Semănătorului. El se adresează tuturor. Semănătorul îşi seamănă sămânţa în toate sufletele. Sămânţa, precizează Mântuitorul, este Cuvântul lui Dumnezeu "despre Împărăţie" (Matei 13, 19). Căci chiar El tâlcuieşte ucenicilor pildă pe care le-a spus-o.

Unele seminţe cad lângă drum, acolo unde arătura e mai la suprafaţă, pământul e mai tare şi ele nu pot încolţi. Rămân afară şi le mănâncă păsările. Dar nu pentru că Semănătorul le-ar fi semănat acolo, ci pentru că cel ce le primeşte le lasă să alunece, adică "nu pricepe" învăţăturile despre Împărăţie. Şi atunci "vine vicleanul şi răpeşte cele semănate în inima lui". E clar deci că seminţele fuseseră "semănate în inima lui".
Aceştia sunt cei indiferenţi, cei dezinteresaţi, cei cărora păcatul le-a întunecat mintea şi nu pricep, şi nu vor să priceapă cuvântul lui Dumnezeu. Ei nu mai sunt un pământ bun, pentru că nu-şi mai aparţin. În locul lor a intrat altcineva, ca şi cum într-o casă în care odinioară aveai prieteni care te găzduiau, acuma a intrat cineva care nu te mai cunoaşte. Ceva i-a scos din casă. I-a scos din casă păcatul pe care l-au lăsat să intre puţin câte puţin, până i-a scos de tot.
Păcatul nu trebuie lăsat să intre în noi sub nici o formă. E de-ajuns să-i facem un locşor cât de mic, pentru că după aceea să ne copleşească. Un arab locuia într-un cort şi se ocupă cu tâmplăria. Într-o zi auzi un zgomot la uşa din pânză a cortului. "Cine e?" - "Eu, cămilă. Lasă-mă să-mi încălzesc nasul în cortul tău. Afară e foarte frig". - "Bine, clar să nu intri mai mult". Îşi văzu de treabă mai departe. Când se întoarse, cămilă era cu tot capul în cort. - "Nu ţi-am spus să nu intri?" - "Mi-era frig la cap şi m-am gândit că dacă m-ai lăsat să-mi încălzesc nasul, îmi vei lăsa şi capul. Nu mai înaintez ai încredere". - "Bine, dar să nu mai înaintezi". Când văzu că arabul, atent la lucrul său, nu-i mai dădu nici o atenţie, cămilă intră şi cu umerii şi cu picioarele de dinainte. Când o văzu arabul, se supără şi-i porunci să iasă iniediat. Vru să ia ceva s-o lovească, dar în clipa aceea cămilă intră cu totul înăuntru şi-1 azvârli pe arab afară. Arabul nici nu avu timp să-şi ia ceva cu el. Cămilă deveni stăpâna cortului!
Aşa e şi cu păcatul pe care îl lăsăm puţin câte puţin să ni se strecoare în viaţă. În cele din urmă pune stăpânire pe noi, şi atunci sămânţa învăţăturii nu mai are pe ce prinde. Terenul păcatului e sterp. E pustiu. Peste alţii căzând sămânţa, aceia se vor comporta faţă de ea ca şi piatra. Nu sunt un teren bun pentru ea. Nu sunt temeinic interesaţi. Rămân superficiali. Aceştia primesc cuvântul cu bucurie dar apoi, neputându-se înrădăcina în ei, în vreme de ispită se leapădă uşor de el. Nici nu-l mai recunosc. Şi precum pe piatră nu poate încolţi nimic, tot aşa nici pe astfel de suflete nu poate încolţi cuvântul lui Dumnezeu. Ei sunt ca piatra impermeabilă, care nu primeşte sămânţa, nu aude, nu vede, nu simte nimic. Despre unii ca aceştia, vorbise Zaharia: "Urechile lor le-au îngroşat ca să nu audă legea Mea, nici cuvintele pe care le-a trimis Domnul Atotştiutorul..." (7, 11).

Alţii se comportă ca spinii. Umbrind sămânţa şi lipsind-o de lumină, n-o lasă să încolţească. Această parte a parabolei ar putea fi un ecou al unui îndemn al profetului Ieremia: "Araţi pământ nou şi nu semănaţi între spini" (4, 3). Aceştia sunt cei care se lasă copleşiţi de multe griji lumeşti, de bogăţii şi de plăcerile vieţii, şi uită de cuvântul lui Dumnezeu. Un predicator de la începutul veacului nostru, Arhiereul Evghenie Piteşteanul (Păşune duhovnicească, 1912) spune despre aceştia că sunt "sufletele celor stăpâniţi de înghimpoasele griji ale veacului", în care seminţele "se îneacă şi nu leagă spre rodire" (p. 272). M-a atras cuvântul "înghimpoasele". Expresiv! Dispărut astăzi din limbă, dar vrednic de a fi reamintit! Pune, oare, această pildă vreo problemă deosebită conştiinţei creştine? Ne lasă ea cu probleme nelămurite? În general, pilda e simplă şi uşor de înţeles. Dar unii se întreabă totuşi: De vreme ce cuvântul cade lângă drum, ce răspundere am eu? De vreme ce am fost făcut să fiu de piatră, ce răspundere am eu? Şi apoi, nu este, oare, adevărat că, într-adevăr, avem atâtea griji pe lumea aceasta? Avem atâtea de făcut, avem de răspuns atâtor solicitări de tot felul. Trebuie să acumulăm atâtea lucruri pentru ca să ne putem întreţine pe noi şi familia, încât nu mai avem timp şi pentru cuvântul lui Dumnezeu. Toţi îl primim într-un fel, dar că nu se prinde, că nu încolţeşte, nu e vina noastră!

Tendinţa e de a arunca în felul acesta vina pe Dumnezeu sau pe preot. E o încercare de disculpare, de fugă de răspundere. Este disculparea îndreptăţită? Lumea protestantă o încearcă de secole, pretinzând că natura umană, căzută din har prin păcat, nu mai este în stare de nimic. Nu se mai poate ridica. Numai Dumnezeu o mai poate ridica. Singur. În vremea noastră, mai ales, unele sectele aruncă totul pe Dumnezeu şi pe răspunderea Lui pentru noi, îndreptăţind astfel, cu voie sau fără voie, orice păcat, deoarece noi nu putem evita păcatele. De aceea e sarcina lui Dumnezeu să le preia şi să le ierte prin har, în numele jertfei lui Iisus. Chiar protestanţii moderni critică această teorie, acuzând-o că urmăreşte să dobândească şi să se folosească de un har ieftin!
Întreagă învăţătura aceasta e ieftină! Adevărul ortodox este că puterile răului nu au nici o forţă asupra noastră, dacă nu le dăm voie să intre în noi. Aceasta o spune Sf. Scriptură şi întreaga Tradiţie, Sfinţii Părinţi şi sinoadele ecumenice de două milenii.

Natura noastră, căzută într-adevăr în păcat, a fost răscumpărată de Iisus Hristos prin jertfa Sa şi restaurată. A fost restaurată mai ales voinţa noastră liberă. De aceea Iisus Hirstos este Liberatorul, Cel care "ne-a liberat de sub legea păcatului şi a morţii" (Romani 8, 2). Altfel de ce ar mai fi venit Hristos? Sfântul Pavel spune limpede: "Căci dacă ne-am fi făcut una cu El, prin asemănarea morţii Lui, atunci trebuie să fim una şi prin o înviere asemenea cu a Lui!" Şi ce este această înviere? înseamnă restaurarea noastră "la o viaţă nouă" (Rom. 6,4-5). Mântuitorul însuşi a făcut acea experienţă în pustie pentru noi, când s-a lăsat ispitit de diavol, dar n-a crezut în ispită, n-a răspuns ispitirilor lui, ca să ne arate că şi noi trebuie să facem la fel. Prin urmare, nimeni nu poate să arunce răspunderea pe diavol: că el ne-a determinat să facem cutare şi cutare. Avem de multe ori și această tendinţă. Câţi nu spunem: M-a pus diavolul să fac cutare, m-a îndemnat cel rău să fac cutare... încercăm întotdeauna să ne disculpăm, să fugim de responsabilitate. Ba, uneori aruncăm răspunderea chiar pe Dumnezeu. Iată un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur care ne învaţă să nu fugim de răspunderea pentru faptele noastre. "Aşezaţi în conştiinţa voastră - spune el - un tribunal. Aşezaţi în el raţiunea şi aduceţi în faţa acestui tribunal toate încălcările voastre. Căutaţi păcatele sufletului vostru. Cereţi-i socoteală riguroasă şi întrebaţi: Pentru ce ai făcut cutare fărădelege? Pentru ce cutare încălcare? Dacă pentru a se feri de aceste întrebări conştiinţa caută a arunca răspunderea pe alţii, atunci spuneţi-i aşa: eu nu te întreb de alţii, ci despre tine. De ce calci legea? Cugetă la cauza ta, nu la cauza altora!" "Înfiinţaţi în fiecare zi acest tribunal", mai îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur (Comentariu la Evanghelia de la Matei. Omilia 42, 3).

Mântuitorul, prin exemplul Său, ne-a arătat că suntem liberi să facem binele sau răul. Suntem liberi să acceptăm provocările ispitelor, sau să nu le acceptăm. În legătură cu cei despre care Mântuitorul spune că sunt ca piatra, aceştia sunt cei insensibili, superficiali, suficienţii de sine, cei care găsind jumătate de adevăr, cred că l-au găsit întreg. Câţi nu există dintre aceştia? Câţi nu rămân la suprafaţa lucrurilor, adică nu caută răspunsuri adevărate? Aceştia, fără îndoială, vor avea şi o viaţă neadevărată, dezordonată, de vreme ce nu-i aşezată pe temelii sigure, pe convingeri serioase, pe rădăcini adânci.
Dar avem libertatea şi putinţa să nu ne lăsăm pradă superficialităţii, ci să mergem cu cercetarea noastră mai la adânc? O avem. Posibilităţile de cercetare sunt imense în lumea modernă. Numai cine nu vrea rămâne la acel "nu se poate şti", care generează indiferenţă şi suficiență globală. Dacă ajungem la "nu se poate şti totul", după o serioasă şi îndelungată cercetare, atunci aceea va genera smerenie şi sfântă uimire în faţa tainelor celor mari, şi tocmai prin acestea ni se va deschide uşa tainelor, şi vom şti atâta cât trebuie ştiut pentru a primi cuvântul "despre împărăţie". Şi Mântuitorul spune: "Mergeţi mai la adânc" şi veţi pescui peste aşteptările voastre.
Nimeni n-ar putea demonstra că e copleşit atât de tare de grijile vieţii, încât nu se poate ocupa şi de cele ale sufletului său. Suntem copleşiţi de griji, dar nu într-atât încât să nu putem trimite un gând în Sus. Românul are o vorbă: "Nu-i da, Doamne, omului cât poate duce!" Dacă ar fi s-o parafrazăm puţin, am spune: Ce lucru extraordinar ar fi, de-ar face oamenii tot ceea ce pot face! Căci cu toate grijile vieţii, pe care dăm adesea vină, cât timp nu risipim în zadar? Câte n-am putea face în plus faţă de ceea ce facem! Fie că ne ignorăm forţele, fie că nu ni le punem la lucru. În schimb ne plângem că ne copleşesc grijile vieţii!

Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce. Se zice că un copil îl ajută pe tatăl său la împachetatul unor lăzi cu bunuri şi apoi era pus să le transporte la oarecare distanţă unde le depozita. Cineva care trecea pe acolo îi zise copilului: "Nu crezi că e prea grea lada aceasta?" Copilul răspunse: "Tata ştie cât pot eu duce şi nu mă încarcă mai mult. Doar mă iubeşte!"
Ce-i drept, pe unii îi copleşesc grijile vieţii şi îi paralizează, dar nu pe cei care ştiu să-şi facă ordine în gânduri şi în griji. Origen (185-253 d.H.) a scris 6000 de opere. A găsit timp într-o viaţă scurtă de om să scrie 6000 de opere. Şi cine mai ştie să numere titlurile pe care le-a scris la noi, de pildă, N. Iorga? Cărţi întregi se pot scrie numai cu titlurile operelor sale. Se pot face multe într-o viaţă!
Se găseşte timp aşadar, timp destul şi pentru a ne ocupa şi de sufletele noastre. Nimeni nu se poate îndreptăţi că e atât de copleşit de grijile vieţii, încât să nu poată da sufletului său câteva clipe dintr-o zi. Zic unii: Nu mă pot duce la biserică! N-am timp! Am de făcut cutare şi cutare lucru. Nu mă pot spovedi. N-am timp. Nu poate veni la spovedanie o dată sau de două ori pe an! Nu are timp! Nu cred că e o scuză serioasă, valabilă. Toţi cei care apelează la astfel de scuze sunt exact ca cei din Parabolă semănătorului. Nu zic "nu" când aud cuvântul, dar nu-l reţin. Îl lasă să alunece pe drum, îi opun un suflet împietrit, îl copleşesc cu alte griji pe care le socotesc mai importante. Se plâng de timp. De timpul pe care, în realitate, îl risipesc.
Noi trebuie să fim că pământul cel bun, pe care, căzând sămânţa, a încolţit şi a dat roade bune. Despre aceştia Mântuitorul spune aşa: Ei sunt aceia care "aud învăţătura şi o pricep; aceştia sunt roditori" (Matei 13, 23). Adică: în aceştia rodeşte cuvântul, pentru ei şi pentru alţii. Aceştia devin utili şi altora. Ceilalţi rămân egoişti, închişi în ei şi în grijile lor. Nu dintre dânşii se aleg generoşii. Nu aceşti creştini sunt cei mai activi în viaţa socială, în lucrările obşteşti, în interesul pentru aproapele.
Cei ce sunt pământ bun sunt cei cu inimă bună, cei cu inimă curată. Acesta este terenul cel bun: inimă bună, inimă curată, prin urmare dragoste. Dragostea de oameni şi credinţa în Dumnezeu, acesta este terenul cel bun, pe care căzând cuvântul încolţeşte şi dă roade. Iar această roadă este omul cel nou (Ioan 3, 3; Rom. 6, 4; II Cor. 5, 17; Efeseni 4, 24), omul acela despre care Sfântul Apostol Pavel spune că are în el "mintea lui Hristos" (II Cor. 10, 5), "simţirea lui Hristos" (Filipeni 2, 5), omul care nu poate fi decât bun.
Ce extraordinară ar fi o societate omenească alcătuită numai din astfel de oameni, în care rodind Cuvântul lui Dumnezeu, precum ne încredinţează Iisus prin Pilda semănătorului, să dea roadele bunătăţii, roadele dreptăţii, roadele răbdării, roadele dragostei! Un ultim cuvânt aş vrea să mai adaug. De fapt, o ultimă întrebare la care să încercăm să răspundem. A rostit Iisus această parabolă într-o stare de spirit bună, fericită? Aş crede că a rostit-o mai degrabă trist şi dezamăgit. Trist şi dezamăgit pentru că sămânţa, aruncată de El, numai în a patra parte din pământul pe care a fost semănată a găsit pământ bun, şi chiar şi pe aceea unele seminţe au rodit doar la o treime din capacitatea lor de rodire (Matei 13,8).
Iisus îşi mărturiseşte prin această parabolă durerea, şi aproape revolta. De aceea a şi rostit cuvinte grele, aducându-şi aminte de proorocia lui Isaia: "Se împlineşte cu dânşii proorocia lui Isaia care zice: Cu auzul veţi auzi, dar nu veţi pricepe şi cu ochii veţi privi, dar nu veţi vedea. Căci s-a înceţoşat inima poporului acestuia; urechile lor le-au asurzit şi ochii lor şi i-au închis, ca să nu vadă cu ochii, şi să nu audă cu urechile, şi să nu priceapă cu inima, casă nu se întoarcă şi să-i vindec" (Matei 13, 14-15). Şi tot acestora le-a spus, "că se va lua de la ei şi ceea ce au" (5, 12).
Mântuitorul, ca Om plin de intenţii bune dar dezamăgit, se plângea apostolilor şi se mângâia doar cu faptul că ei, apostolii, erau "pământ bun". Erau acea a treia parte, din a patra parte! Dar cine era vinovat de situaţia în care se aflau cei care nu dădeau roade? Sămânţa? Cuvântul? Am arătat că unii sunt gata să arunce răspunderea pe sămânţă, pe cuvânt, fie pentru că n-ar fi fost aruncată unde trebuie, fie pentru că există în lume prea multe feluri de pământ. Sămânţa a fost aruncată însă cu generozitate peste tot, iar în sensul în care sunt luate în parabolă, pământurile sunt inimile oamenilor, aşa cum se află şi cum se pregătesc ele însele, altfel n-ar fi fost logic că lisus să le condamne pe cele neprimitoare. Şi n-ar fi fost îndreptăţit să se supere şi să rostească această Parabolă a mâhnirii.
Nu e în discuţie nici sămânţa, nici arta semănătorului, ci pământul, terenul, inimile oamenilor. Orice agricultor ştie că pământul trebuie pregătit, ca să primească sămânţa şi s-o facă să rodească. Semănătorul seamănă mereu. Atunci, şi azi, şi în veac. Cu acest prilej .şi-a încheiat Iisus vorbirea prin: "Cine are urechi de auzit, să audă!" (13, 9).
Şi către noi se adresează tot prin ele, cu amărăciune, cu gând neascuns de prevenire, dar şi cu speranţă şi dragoste. Fie urechile noastre luând aminte la glasul cuvintelor Sale."