Petitie pentru luarea unor masuri urgente privind protejarea omului si a bunurilor sale in fata atacurilor ursilor, conservarea unui numar optim de ursi, implicarea specialistilor in luarea deciziilor

1. ÎN GENERAL
Nu contează de fapt numărul urșilor (tema artificial întreținuta de unele ONG-uri cu alte interese, în special financiare) ci conflictul cu omul. Indiferent dacă sunt puțini sau mulți (deși e clar ca sunt foarte mulți), dacă ajung în conflict cu omul vor dispărea așa cum au dispărut și în alte țări din vest. Exemplele urșilor (de fapt câte un exemplar) care au intrat în Germania în 2006 (http://www.dw.com/en/germanys-problem-bear-bruno-is-dead/a-2068219) și în Elveția în 2013 (https://www.swissinfo.ch/eng/game-over_switzerland-s-only-wild-bear-is-shot/35035130) sunt elocvente în acest caz.

Deci este esențial sa se evite pe cat posibil conflictul cu omul și mai ales sa se evite ca omul (asa cum e scris mai jos) sa îl perceapă ca un pericol iminent și permanent – ceea ce va genera omului senzația de frică și ură, va avea o atitudine de respingere.

Ursul
- Nu are dușmani naturali care sa îl țină sub control (ca efectiv) și ca atare singura cauză care limitează dimensiunea populației și creșterea ei este hrana. Fiind omnivor are resurse foarte variate disponibile și deci condițiile pentru creșterea populației sunt favorabile pe suprafețe foarte mari. O mare parte a acestor resurse foarte abundente este însă în spatiile antropizate (chiar locuite, nu doar în culturi agricole). De aceea ajunge foarte ușor în contact cu omul (lucru deja dovedit în ultimii ani!), nu din cauză ca nu ar mai avea păduri (temă falsă – pădurile României cresc ca suprafață) sau pentru că omul culege fructele de pădure (temă falsă – specie nu se hrănește exclusiv cu așa ceva iar omul nu culege așa intensiv fructele de pădure; ba chiar comparativ cu perioada comunistă, când se recoltau industrial și urșii erau prezenți, acum se recoltează foarte puțin).
- Este foarte oportunist și inteligent (merge unde resursa este abundentă și facil de procurat)
- Este în competiție cu omul pentru resurse (folosesc resurse similare și habitate similare) doar că în situația protejării stricte nu mai înțelege acest lucru (de fapt nu mai există competiție, daca unul dintre cei implicați – omul – renunță în favoarea celuilalt – ursul – care a devenit protejat). Deci mesajul de competiție care era transmis de vânare (faptul că omul care își apără resursele este dușman mortal și trebuie evitat) a dispărut. Dimpotrivă, acum ursul vede că nu mai pățește nimic când ia din ce e al omului (eventual este speriat sau cel mult tranchilizat si relocat). Acest mesaj greșit îi va dăuna în loc să îi fie de folos, pentru că ajungând în conflict cu omul, acesta din urmă ajunge sa îl respingă/urască și va încerca sa îl elimine cu orice preț (indiferent de dorința unora spre conservare). Deci tot ursul va pierde pe termen lung chiar dacă pierde și omul pe termen scurt (până îl va elimina pe urs).

 

2. COEXISTENȚA – SINGURA CALE PENTRU CONSERVARE
Pentru ca are nevoie de spații extinse mai ales pentru a avea populații viguroase și și de habitate variate (care includ categoric și spațiile folosite de om), singura cale este coexistența!! Deci povestea cu lumi total diferite nu există pentru că omul nu va abandona terenurile și deci ursul nu va avea suficient teren fără a fi obligat sa coexiste cu omul (și omul cu el). Dar coexistența înseamnă sa existe ambii actori în același loc, deci cei care locuiesc în aceste zone sunt cei care trebuie să coexiste cu el și de aceea ei trebuie să fie cei care să decidă care este calea și costul coexistenței (nu ceilalți din zone unde nu sunt urși). În plus, coexistența e o cale de mijloc (nu protejare totală a ursului în detrimentul omului și nici exterminarea lui!). Această coexistență necesită lipsa conflictului (sau să fie foarte redus) între cei doi actori. Altfel omul care este mai puternic va elimina ursul. Conflictul nu poate fi redus sau evitat dacă cei doi actori nu se evită reciproc. Pentru urs acest lucru e posibil doar dacă înțelege că omul este un competitor/dușman periculos (și nu o sursa îmbelșugată și inofensivă de hrană – așa cum înțelege acum în contextul în care poate să intre și sa ia resurse fără sa fie pedepsit). Mesajul că omul este un competitor/dușman periculos este/era indus prin vânătoarea activă (și sustenabilă) a ursului aceasta fiind percepută de el ca o persecutarea constantă, (foarte diferit față de persecutarea sporadică, după ce produce o pagubă, persecutare ce poate fi mai degrabă perceputa ca accidentală). Acest mesaj (omul este un competitor/dușman periculos chiar mortal) nu are cum să fie transmis prin protejarea totală, cu intervenții sporadice și tardive de cele mai multe ori (și care deseori nu pedepsesc adevăratul făptaș ci foarte probabil un alt animal). Ca atare, noi începem deja să pierdem (dacă nu am pierdut deja în multe locuri) șansa de coexistență cu el (condiție care era în trecut asigurată prin practicarea vânătorii regulate).
Schimbarea comportamentului în urma vânării unor specii a fost deja demonstrată de cercetări (de exemplu: animalele din speciile care erau vânate evitau omul fie în general și mai ales în special în zonele de vânătoare și perioadele de vânătoare). Acum asistăm la o schimbare în sens opus – nemaifiind vânate, animale sălbatice care erau vânate în trecut, nu doar ursul ci și vulpea de exemplu (care nu mai e căutată pentru blana), nu mai evita omul ci dimpotrivă ajung sa îl caute (nu individul în sine ci comunitățile lui) întrucât îl asociază cu hrana abundenta și ușor de procurat (fără sa întâmpine rezistență și mai ales reacții ferme/mortale cum erau în trecut).

3. DIFERENȚA DE OPINII ÎNTRE SEGMENTE ALE SOCIETĂȚII UMANE
Este datorată (și demonstrat acest lucru) diferenței în ceea ce privește experiența directă cu animalul. Cei care nu au experiențe directe au o percepție pozitivă în general (chiar dacă ar fi un animal periculos) și în favoarea conservării (protejării totale) pe când cei care au avut experiențe directe au o percepție generala negativă, pentru că frica generează respingere sau chiar ură. Deci vedem o segregare a societății între cei care sunt departe de urs (departe de pericol) și cei care sunt cu el în același loc (cu pericolul iminent la ușă). Segregarea se datorează în principal trendului de urbanizare (care e global) și care face ca lumea de la oraș (departe de natura) sa înțeleagă diferit (nu neapărat rău intenționat dar nici corect) natura cu toate costurile ei (cum e și costul/pericolul coexistenței cu animale periculoase în preajmă), față de cei care trăiesc efectiv în natură (cu animale periculoase în preajmă tot timpul). Din păcate cei din mediul urban sunt mai mulți, mai uniți la vot, mai eficienți cu mijloacele de lobby (Facebook, Twitter, etc) și ca atare mult mai influenți, dar mai ușor de manipulat. Deci își impun punctul de vedere bazat pe emoțiile lor și pe modul cum văd ei natura, fără să înțeleagă întreaga poveste (cu toate costurile și cu toți actorii implicați). Cei din mediul rural sunt mai puțini ca număr, mai puțin uniți la vot și mai puțin utilizatori ai instrumentelor moderne de lobby (și manipulare în același timp) dar aceștia trăiesc efectiv în zonele unde există și ursii. Deci nu își pot impune punctul de vedere deși de fapt doar aceștia conviețuiesc cu urșii și doar aceștia sunt în interacțiune directă cu ei. Deci doar ei sunt parte efectivă a conservării speciei și nu publicul în general și în nici un caz cei din zone care nu au nicio legătură efectivă cu aceasta interacțiune. Siguranța lor va fi decisivă în acceptarea ursului și deci asigurarea coexistenței. În caz contrar, își vor face singuri dreptate, se vor apăra singuri și vor elimina competitorul/amenințarea. Deci ignorarea nevoii lor de siguranță duce în sens opus conservării speciei (efect negativ d.p.d.v al conservării biodiversității) și este discriminare (considerarea drepturilor ursului mai presus de cele ale omului, condamnarea să trăiască în frică și să își asume pierderile – o condamnare de către alți semeni ai lor care nu împărtășesc aceleași costuri/pericole deloc) având și un efect social negativ. Abordarea/analiza la nivel local a problemei și apoi fie luarea deciziilor la nivel administrativ corect (acolo unde este problema) fie luarea la nivel central dar pe baza analizei la nivel local este mai eficientă decât cea la nivel central bazată pe lobby-ul publicului general (populația locală în cauză este parte din același ecosistem cu ursul nu populația umană a țării în general). În plus, de cele mai multe ori e vorba de presiuni efectuate de anumite organizații care manipulează opinia publica (și cel mai ușor de manipulat este omul care trăiește departe de locul respectiv și nu are toate informațiile – vezi campanii de salvare a tigrilor din Africa, balene din Norvegia etc.)

În plus, studiile recente au arătat că de fapt nu dimensiunea pagubei (tangible costs) influențează decizia omului în relația cu ursul ci percepția pericolului care induce frică și respingere (intangible costs). Deci foarte important este ca omul sa nu perceapă ursul ca un pericol iminent. Acest lucru nu poate fi asigurat prin protejarea totală care este impusă acum întrucât ursul vine tot mai aproape de om și îl atacă tot mai des (ministerul ar trebui sa aibă statistici în acest sens).

4. DIFERENȚA IMENSĂ ÎNTRE MASURI PRO-ACTIVE (CARE PREVIN) ȘI RE-ACTIVE (CARE ÎNCEARCĂ DOAR SĂ REPARE, DEȘI ÎN ACEST CAZ NU REUȘESC)
Vânarea este o măsură pro-activă care previne conflictul în general prin: eliminare promptă a urșilor care ajung prea aproape de om sau animalele/bunurile lui (chiar înainte să atace); ținerea sub control a populațiilor de urs și astfel a unor densități optime d.p.d.v al realizării unui echilibru cu celelalte specii dar mai ales a relației cu omul; inducerea percepției de competiție ursului care astfel va evita omul (percepându-l ca un competitor mult mai puternic, mortal chiar). Prevenind conflictul, asigură coexistența cu omul (așa cum a făcut-o de decenii, înainte de decizia greșită de a considera ursul ca strict protejat; ca să nu mai vorbim de faptul că a fost considerat ca strict protejat pe o temă complet falsă – și anume faptul că ar fi pe cale de dispariție în România).

Masuri re-active
Recoltarea după ce s-a produs paguba/atacul nu previne conflictul și nici nu îl stinge deloc pentru că nu adresează deloc percepția de frică/respingere a omului. Pentru cel atacat chiar nu contează banii primiți sau faptul că ursul a fost împușcat de altcineva. Cu atât mai mult în cazul atacurilor asupra omului. Trauma psihică și fizică nu poate fi compensată financiar și nici prin pedepsirea animalului. Ca atare, omul va avea o percepție de frică/groază/ură și o atitudine de respingere. De aceea va face orice îi stă în putință să se răzbune singur (și datorita frustrării aduse de sentimentul că statul îl consideră pe urs mai important decât pe el, cetățean al statului). Deci compensațiile nici nu previn și nici nu sunt de fapt reparatorii în cazul conflictului produs în sensul asigurării coexistenței (a sentimentului de siguranță pentru om).
Relocarea exemplarelor problemă este de fapt relocarea problemei. Lucru deja demonstrat de numeroasele relocări făcute de ICAS. Acestea nu reduc deloc potențialul de conflict ci mai degrabă îl măresc având în vedere ca în zonele unde sunt relocați, ursii vor avea același comportament (tranchilizarea și relocarea nu induc frica de oameni)

5. PERCEPȚII ERONATE (CHIAR INTENȚIONAT SUSȚINUTE DE UNII) ASUPRA GESTIONARII ACTIVE PRIN VÂNĂTOARE (SUSTENABILĂ)


5.1. Ideea ca vânătoarea duce la dispariția speciei.
Nimeni nu are grijă mai multă decât cei care gestionează o specie pe care o pot și recolta. Deci ei o protejează cel mai bine și își doresc efective cât mai mari și cât mai viguroase. De fapt creșterea populației de la cca. 800 ex. după al doilea război mondial la peste 6000 în prezent (chiar peste 10.000) s-a făcut prin gestionare activă (vânătoare regulata dar sustenabilă, care includea și protejarea acolo unde efectivele erau reduse).
Mai mult decât atât vânătoarea aduce calea de mijloc – reducerea conflictului atât prin ținerea sub control a populațiilor de urs cat și prin reducerea conflictelor (deziderat asigurat mai ales prin faptul ca ursul va evita omul în general și deci șansa de conflict este mult mai redusă). Vânătoarea sustenabilă este exact calea de mijloc pentru ca asigura existența ambilor actori și nu dispariția ursului cum greșit (dar deseori intenționat) se interpretează. Vânătoarea a și menținut populația viguroasă în România (care era și vestită pentru această specie).
Gestionarii sunt cei care vin pro-activ în sprijinul comunităților locale prin prevenție, prin îndepărtarea promptă (chiar și prin împușcare) a exemplarelor care produc pagube/atacă și astfel contribuie la evitarea și reducerea conflictului (deci la o percepție de siguranță și nu de frică în rândul comunităților locale). În prezent nu pot face asta (cel mult pot interveni re-activ, după ce conflictul e produs, ceea ce nu mai ajuta cu nimic la percepția oamenilor fata de urs). Mai mult decât atât, pentru că ursul consumă hrana complementară pusă conform legii pentru alte specii (cervide, mistreț) și le sperie de la zonele de hrănire, chiar gestionarii care în trecut considerau ursul ca o emblema a fondului de vânătoare, au ajuns sa îl vadă ca pe un dăunător.

5.2. Ideea ca vânătoarea de trofee duce la declinul genetic al speciei
Daca ar fi așa (daca ar fi doar de trofeu și/sau daca ar avea acest efect de declin genetic– ambele false în cazul României), populația de urs de la noi ar fi deja degenerată după atâția ani. Dimpotrivă populația este foarte mare și foarte viguroasă (cu exemplare deosebite) și cu o structură genetică foarte bună (dovedită deja de studii genetice de la ICAS).
Urșii capitali sunt urși dominanți în zona respectivă și până la momentul recoltării sunt cei care participa dominant la reproducere cu femelele din zonă. Deci transmit mesajul genetic de multe ori înainte sa fie extrași din populație. Mai degrabă vânarea preponderentă a exemplarelor mici ar putea elimina exemplare care încă nu au reușit să participe la reproducere deși poate ar avea un bagaj genetic deosebit. Vânătoarea în Romania nu a fost niciodată la aceste extreme (doar ursii cei mai mari sau doar ursii cei mai mici), lucru care poate fi dovedit și de punctajele trofeelor (care se transmit la minister de către gestionari). Probabil ideea că se extrag doar cei foarte mari este artificial indusă de publicitatea exagerată în jurul trofeelor excepționale (și lipsa unei publicități pentru cele mai modeste).

Pentru prima data, dupa multi ani, avem un Ministru al Mediului, dl. Tanczos Barna, care intelege gravitatea problemei, punctul de vedere al celor afectati si doreste sa se implice in rezolvarea corecta a situatiei.

In concluzie, va rugam sa semnati petitia pentru luarea unor masuri urgente privind:

protejarea omului si a bunurilor sale in fata atacurilor ursilor

conservarea unui numar optim de ursi

implicarea specialistilor in luarea deciziilor

sustinerea d-lui Ministru al Mediului Tanczos Barna


A.D.I. Tara Fagarasului    Contactați autorul petiției

Semnează această petiție

Prin semnătura mea, autorizez A.D.I. Tara Fagarasului să predea informațiile pe care le furnizez în acest formular celor care au autoritate în ceea ce privește această chestiune.


SAU

Veți primi un e-mail cu un link pentru a vă confirma semnătura. Pentru a vă asigura că primiți mesajele noastre email, vă rugăm să includeți info@petitieonline.com în lista de adrese sau lista expeditorilor agreați.

Vă rugăm să rețineți că nu puteți confirma semnătura dvs. răspunzând la acest mesaj.




Publicitate plătită

Vom aduce această petiție la cunoștința a 3000 persoane.

Aflați mai multe informații...