Demiterea directorului juridic CPR pt. deservicii aduse profesiei

Deşi poate nu ne-am aştepta la aşa ceva, parvenitismul este la el acasă, şi în spaţiul nostru universitar. Am spus că nu ne-am aştepta la aşa ceva pentru că un asemenea spaţiu ar trebui să fie, poate, cel mai ferit de intruziunile imposturii. Dar, din păcate, lucrurile nu stau aşa şi această „breaslă“ e tributară metehnelor unei societăţi guralive şi lipsite de planuri de anvergură. Fauna de aici e, de altfel, reprezentativă pentru societatea noastră ca întreg, nelipsind parvenitismul sub forma lui plenară de manifestare: specia mîrlanului academic şi a ţoapei universitare. Cum poate fi recunoscută acestă specie în plină înflorire? E destul de simplu şi, în cele ce urmează, voi încerca o catalogare a cîtorva specime de acest fel.

Activistul – e omul comisiilor şi al comitetelor de orice fel. E politicianul înăscut, care se întîlneşte mai mult pe sticlă decît la bibliotecă şi chiar mai mult decît într-o sală de curs. Sau, dacă se întîmplă cumva să mai ajungă şi pe-acolo, discută şi prezintă orice, mai puţin tema cursului respectiv. Se înmulţeşte repede prin clonare şi ajunge destul de uşor decan şi chiar mai mult. Biroul şi viaţa îi sînt pline de titluri şi zorzoane. Vorbeşte mult şi cu aplomb, folosind citate şi vorbe memorabile. Ştie de toate, pentru toţi, mai puţin că nu ştie nimic de fapt.

Amanţica – e de cele mai multe ori o fată deşteaptă şi tenace, cu o cultură submediocră, care îşi croieşte cariera în pat sau pe unde apucă, fiind o foarte bună „colaboratoare“. Important este că publică mult, cu multă lume, colaborarea începînd, de obicei, ca secretară, studentă sau asistentă. Oricum, nu punctul de plecare contează, ci faptul că o regăsim foarte repede şefă de ceva: de lucrări, de cabinet, de departament, de ce o fi, numai şefă să fie.

Băiatul bun la toate – e cel care rezolvă tot, mai puţin partea cu cercetarea de calitate. De fapt, nu face cercetare mai deloc. E creativ în orice, mai puţin în domeniul lui de „competenţă“, specializat fiind în lipsa oricărei specializări. Fireşte, vorbim de cum stau lucrurile de facto, şi nu de cum arată ele în CV-ul personajului respectiv, unde cu siguranţă poţi descoperi cît de specializat e în te-miri-ce, oricum domenii de graniţă, inter şi transdisciplinare, care sînt la modă şi primesc finanţări generoase din toate părţile.

Lista poate continua cu multe alte mărunte vietăţi de „mare anvergură“, ce populează spaţiul nostru universitar. Toate ţin de aceeaşi specie rezultată din combinarea mîrlanului academic cu ţoapa universitară. Bineînţeles, toate aceste specimene identificate mai sus sînt exemplificate de bărbaţi şi femei deopotrivă. Pentru a le înţelege mai bine adaptarea la mediu, să le studiem acum puţin arealul şi comportamentul.

Spre exemplu, aceştia sînt de nelipsit la conferinţe „internaţionale“ unde participă şi cîţiva profesori rătăciţi din Vest, cu alţi cîţiva veşnici invitaţi din ţările vecine, unde se vorbeşte inevitabil fie doar limba română, fie în mai multe limbi, într-o superbă învălmăşeală babiloniană şi unde, oricum, numai limba oficială a conferinţei nu e de auzit. Programul nu e defel respectat, fiind înţesat cu schimbări de ultim moment; singurele puncte fixe şi de interes major sînt mesele abundente, stropite din plin cu palincă şi alte băuturi tradiţionale. Aici se stabilesc viitoarele „colaborări“, mai bine zis, viitoarele chiolhanuri.  

Sînt fundamental inadecvaţi spaţiului academic, dar totuşi bine adaptaţi acestui mediu. Ei se îmbracă „la costum“ cînd invited speaker-ul este în sandale, iar ele sunt cu rochii lungi şi mulate, pline de zorzoane şi accesorii, cînd toţi sunt în blugi şi tricou.

Dacă îi întrebi despre subiectul lucrării lor, îţi răspund mîndri că are nu ştiu cîte sute de pagini. Dacă vrei să afli în ce reviste decente de specialitate au publicat, îţi înşiră zeci de cărţi publicate la tot felul de edituri obscure, spunînd apăsat că marea cultură nu se face prin articole mici.  

Nu îi interesează jocul ideilor, căci nu le înţeleg. Îi interesează doar oamenii cu relaţiile lor, totul fiind văzut strict ca un joc de putere şi influenţă. Nu au curiozităţi gratuite şi nu vor „simpla“ cunoaştere. Ei vor să cunoască doar oameni potenţi, bine-plasaţi, care să îi ajute să se caţere cît mai sus pe piramida socială şi în lanţul trofic social. Nu au deschiderea şi detaşarea necesare pentru a discuta un argument şi a analiza un punct de vedere. Indiferent de temă sau interlocutor, aceştia cred că orice discuţie îi vizează direct şi orice contraargument e perceput ca un atac la persoană. Universul lor este maniheist, împărţit strict în indivizi buni sau răi, care sînt fie cu ei, fie împotriva lor. Nu există nuanţe sau poziţii independente, nu există egalitate şi nici libertate. Nu există colegi sau camarazi, există doar şefi care trebuie periaţi şi cultivaţi sau subalterni care trebuie linşaţi şi scuipaţi. Principiul lor de viaţă este: servilism extrem faţă de „cei de sus“, mojicie maximă faţă de „cei de jos“. De aici şi dorinţa de a ajunge cît mai repede, cît mai sus, pentru a putea să se poarte aşa cum sînt. Sînt adaptaţi, sînt tribali. Supravieţuiesc şi chiar se înmulţesc. Tenace specie…

Sorin Costreie este lector univ. dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti

http://dilemaveche.ro/