R: De ce credeți că avem nevoie de protejarea familiei și de o reafirmare a valorilor ei?
DC: Familia este coconul de caldura, de iubire si de sprijin al oricarui om, cu atat mai mult al copilului. Orice copil este o planeta lansata in acest Univers, care va avea propria-i dinamica, care va misca lumea intr-un sens sau altul (dar o va misca), care-si va genera propriul sistem de relatii si care va prolifera sau va stopa viata. Depinde exclusiv de familie aceasta dinamica, si depinde de familie din momentul in care familia doreste sa conceapa copilul pana cand copilul acesta, devenit adult, va trece dincolo de aceasta lume, atat de puternica este legatura familiala.
In aceasta nota, familia este atat pentru copil, dar si pentru adult, asa cum e gradina pentru flori – spatiul in care apare, se dezvolta, locul din care-si trage seva si conditia infloririi de care se vor bucura si altii, ulterior.
Familia reprezinta perechile de aripi ale unui om, fara de care zborul ii poate fi dezechilibrat sau frant. Pe speta mamei exista doua perechi de aripi din partea bunicilor si similar, pe speta tatalui, celelalte doua perechi de aripi. Din ambele familii se unesc in taina casatoriei doi oameni care vor deveni o lume intreaga, o poveste din care raman peste timp trairi puternice ca radacini pentru urmasi. De aceea, cand un barbat si o femeie se casatoresc, participa si familiile, pentru ca unirea nu se face doar intre acel barbat si acea femeie, ci intre doua familii. Casatoria este responsabilitate, mai presus de orice: devii responsabil de soarta celui de care ti-ai legat destinul in aceeasi masura in care si celalalt devine la fel. Iar copilul este chipul din scorbura unui copac in care-si face cuib puiul, in vreme ce copacul are ramurile mamei si ramurile tatalui – nu degeaba arborele genealogic este un arbore, si nu o schema simplista.
Este mare nevoie, ar trebui sa fie o nevoie permanenta in a proteja familia si a-i fi (re)afirmate valorile, aceasta trebuie sa fie grija continua a societatii, mai ales in zilele noastre, pentru ca vom trai vremuri in care familia, ca institutie, va fi definita prin concepte straine, si atunci e nevoie ca fiecare sa STIE exact cine este. Iar omul nu poate fi definit doar conceptual, omul este o miscare vie de sentimente, de trairi, de emotii, lucruri care se invata corect in cadru familial.
Pe de o parte, exista o varietate mare a problemelor zilnice cu care se confrunta tinerii, dar nu numai, iar astfel timpul trece in goana de-a acumula cat mai multi bani, iar tinerii se trezesc la varste inaintate ca nu si-au trait frumos si pe-ndelete iubirea, iar venirea pe lume a unui copil a fost atat de mult intarziata, incat fie nu mai este pe lista dorintelor, fie capata o prioritate falsa si grabita. Iar din aceasta graba apare un copil pentru care poate nu mai au nici rabdarea, nici timpul, nici dispozitia acordarii unei atentii calde si consecvente, astfel ca din ce in ce mai multi copii sunt crescuti de “mame artificiale” sau lasati la after-school-uri, de unde parintii ii iau pe copii acasa seara, cand e deja timpul pentru culcare. In aceste conditii, un copil este privat in mod nedrept de caldura familiei, de problemele in care ar trebui sa fie cu totii implicati, caci problemele distribuite in mod egal tuturor membrilor familiei sudeaza - nu despart.
Pe de alta parte, exista si o mare varietate de petrecere a timpului liber care duc tinerii in deriva (cluburi, de ex., si ma refer la puzderia de cluburi in care parca s-ar inghesui sa semneze condici de prezenta), saracindu-i de simplul contact cu natura, de somnul atat de necesar pentru a putea functiona la maxima capacitate, de ritmul biologic al organismului care-si cere necesarul de alimentatie echilibrat si natural, de placerea unei lecturi si curiozitatea de-a impartasi idei despre lume si iubire, de contactul direct, simplu si cald din dialogurile directe, lucruri care in trecut au nascut mari poeti si prozatori, mari pictori ale caror opere inalta si astazi sufletul nostru prin trairile pe care le transmit. Privatiunea zilelor noastre este in zona inspirationalului: lipsesc parintii responsabili si atenti, lipsesc modelele din societate, lipsesc elementele inspirationale din natura, lipseste legatura cu membrii familiei, lipseste credinta prin indepartarea de Dumnezeu, pentru ca din ce in ce mai mult aud spunandu-se ca Dumnezeu “este ceva perimat”, care nu mai poate sta la baza societatii actuale. Nu, Dumnezeu n-are cum sa fie “ceva” perimat, din moment ce noi toti si toata lumea a fost creata de El. A incerca sa gandim lumea altfel decat intru Dumnezeu inseamna a dori redefinirea lumii, ceea ce este imposibil la nivel superior, dar devine posibil la nivel conceptual, din pacate! De aici si luptele care apar aproape ad-hoc, si chiar nedorite, intre cei care fac propaganda unei ideologii care nu-si poate avea aplicabilitatea in societal (in aceasta categorie includ propaganda ideologiei homosexuale, dar nu numai).
Ar trebui sa stim ca, odata deveniti parinti, devenim elevii propriei vieti. Copilul vine pur in lume, el detine absolut tot ce-i este necesar, are in el deja comoara umanitatii si, ca parinte, daca esti atent la nevoile copilului tau, este imposibil sa nu inveti sa iubesti, sa fii rabdator, sa adopti modelul smereniei pentru a-l invata pe copil ascultarea prin propriul exemplu (care este cel mai puternic si depaseste cu mult cuvintele).
Copilul are nevoie de ambii parinti, deoarece, daca doriti o explicatie pur psihologica, are perioadele lui in procesul de crestere in care trebuie sa-si afirme identitatea (identitatea sexuala se afirma in cadrul familial, obligatoriu raportat la parintii de ambele sexe), si anume in jurul varstei de 3-4 ani, cand fetitele au nevoie sa-si domine prin negatii mama, iar baietii sa-si domine prin actiuni tatal (totul la nivel de imagine, evident), de aceea rolurile tatalui si-al mamei trebuie sa fie doua roluri distincte si prezente, asumate prin atentie, dovezi de intelegere. Fetita are nevoie sa-si vada tatal protejandu-si mama, iar baietelul are nevoie sa-si vada mama oferind intelegere si ascultare deciziilor luate de tata; apoi, mai este o perioada de testare a identitatii, in jurul varstei de 7-9 ani, cand copiii devin constienti de diferentele sexuale si se reiau dorintele de dominatie asupra parintelui de acelasi sex, cand este nevoie de o reintarire a convingerilor formate pana la aceasta varsta, in acelasi echilibru; si, in sfarsit, perioada pubertatii, a adolescentei, care aduce ca noutate procesul hormonal la care e supus organismul, iar fetele, ca viitoare femei, au nevoie sa-si asculte tatal vorbindu-le despre faptul ca, atunci cand au ales-o pe mama sa le fie sotie, au cautat o fata frumoasa, buna la suflet, culta, mai degraba retinuta decat expansiva etc, iar baietii, ca viitori barbati, au nevoie sa-si asculte mama atunci cand aceasta le vorbeste despre calitatile pe care le doreste o femeie la un barbat, si anume puterea de caracter, nobletea, aplecarea catre ascultarea sufletului feminin etc., in felul asta invatand in mod practic responsabilizarea in viata de familie.
Toate acestea nu le poate gasi nimeni in tratate, nu exista retete ale fericirii, insa cu atentie si intelegere reciproca lucrurile merg firesc, de la sine, poate mai ales atunci cand ne este greu, si neaparat cu ajutorul unui duhovnic bun care ne tine pe calea credintei atunci cand simtim ca noi nu mai avem putere.
In familie se invata rugaciunea de dimineata, in care trebuie sa-i multumim lui Dumnezeu pentru noaptea peste care am trecut si pentru ziua pe care o avem in fata, rugaciunea de la masa, in care cerem sfintirea bucatelor si asigurarea painii si pentru saraci, rugaciunea de seara pentru ziua ce a trecut si noaptea ce vine, rugaciunea de la slujba, citirea acasa, impreuna, din Sfintele Scripturi si discutarea pe intelesul copiilor a pildelor, rugaciunea pentru orice proba, examen si/sau concurs pe care-l avem de trecut. Cand copiii, suflete pure, invata sa respecte si sa tina si singuri in taina sufletului lor aceste traditii, rugaciunea lor simpla face minuni si aduce multa liniste parintilor si intregii familii, fara ca acestia macar sa stie.
Puterea rugaciunii in sanul familiei este conditia linistii pentru acea familie, mai intai. Fiecare membru al familiei, odata iesit din casa, are lumea lui in care-si exercita activitatile si o face in mod echilibrat si cu bucurie inspirand celor din jur acelasi comportament pentru ca, mai apoi, aceasta influenta sa exercite si in altii, din ce in ce mai mult si mai departe, echilibrul si pacea interioara, atat de necesare dorintei noastre de fericire. Asa, si numai astfel, putem gasi fericirea in lucruri simple, pe care altfel nici nu le-am mai observa in valtoarea atator diversitati.
Nimic nu are mai multa duiosie ca Sarbatorile Crestine petrecute in familie. Craciunul, ca sarbatoare a bucuriei, a Nasterii lui Iisus care aduce insasi Viata pe lume si in noi, ca o promisiune a reinnoirii puritatii an de an, ne umple sufletele de resurse duhovnicesti pentru a putea trece cu bine peste momentele de rascruce de peste ani, ne uneste, ne ajuta sa ne implinim dorintele prin minunile care chiar se savarsesc in noaptea Sfanta a Craciunului, ne impaca intre noi, ne aminteste ca putem fi mai ingaduitori si mai darnici. Pastele, ca sarbatoare a jertfei, ne aminteste ca viata aceasta este pregatirea pentru vesnicie, poarta prin care invatam sa trecem dincolo de moarte, iertand si iertandu-ne, regasindu-ne si depasind suferintele, dar mai ales suferind la gandul ca orice greseala a noastra este un spin infipt in trupul lui Iisus, suferinta care ar trebui sa transceada timpul, caci Iisus nu a murit pentru pacatele din timpul vietii Lui, ci pentru pacatele fara timp, intelese la timpul trecut-prezent-viitor, deci cu fiecare greseala de-a noastra ii mai infigem un spin.
Cred ca in aceasta metamorfoza ar trebui intelese traditiile, pornind de la faptele de zi cu zi, in care se contureaza educatia intarita prin exemplul personal, pana la Sarbatorile Crestine, pentru care exista si zile libere, anume pentru a ne strange cu totii in caldura familiei, in traditie, in credinta, dincolo si mai presus de orice legislatie/norma impusa dinafara.
Mai apoi, se stie ca toate pornesc din copilarie, iar o privatiune afectiva lasa goluri pe care adultul le va compensa ulterior asa cum va putea, cum ii va fi mai lesne, caci viata pare mai grabita atunci cand o incarcam cu lucruri inutile, atunci cand ne lasam traiti. O intamplare neplacuta din copilarie poate lasa urme definitive in comportamentul unui om, caci de fiecare data cand va reveni o situatie neplacuta asemenatoare celei din copilarie, adultul va retrai senzatia de disconfort incercata in copilarie si, in loc sa gaseasca intelepciunea si puterea de-a o rezolva, va incerca sa amane sau sa dezvolte un comportament dedublat pe principiul “daca ma fac ca nu vad, nu exista”, insa o traire negativa va genera in drumul adultului alte si alte astfel de trairi. Or, traditia simplifica angoasarea individuala pastrand esenta umanitatii, a divinitatii, invatandu-ne drumul drept al moralei, al bunatatii, al iubirii, al smereniei si-al izbandei.