Abuzurile din Romania trec oceanul

Rugă pentru părinţi
Enigmatici şi cuminţi, Terminându-şi rostul lor, Lângă noi se sting şi mor, Dragii noştri, dragi părinţi.
Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost, Şi fă-i tineri cum au fost, Fă-i mai tineri decât noi.
Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.
Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori, Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.
Ia priviţi-i cum se duc, Ia priviţi-i cum se sting, Lumânări în cuib de cuc, Parcă tac, şi parcă ning.
Plini de boli şi suferind Ne întoarcem în pământ, Cât mai suntem, cât mai sunt, Mângâiaţi-i pe părinţi.
E pământul tot mai greu, Despărţirea-i tot mai grea, Sărut-mâna, tatăl meu, Sărut-mâna, mama mea.
Dar de ce priviţi asa, Fata mea şi fiul meu, Eu sunt cel ce va urma Dragii mei mă duc şi eu.
Sărut-mâna, tatăl meu, Sărut-mâna, mama mea. Rămas bun, băiatul meu, Rămas bun, fetiţa mea, Tatăl meu, băiatul meu, Mama mea, fetiţa mea.
Steaguri albe
Mă rog cu puterea cuvântului Pentru copiii pământului, Mă rog cu dulceaţa colinzilor De sănătatea părinţilor.
Florile, florile dalbe, Iar pe lume steaguri albe.
Mă rog cu lumina minunilor În amintirea străbunilor, Mă rog cu nădejdile omului De echilibrul atomului.
Florile, florile dalbe, Iar pe lume steaguri albe.
Mă rog cu putinţa mătuşilor Contra venirii cenuşilor, Mă rog cu blândeţea din flaute Un happy end să ne caute.
Florile, florile dalbe, Iar pe lume steaguri albe.
Mă rog cu pecete de fulgere Să ne ferim de distrugere, Mă rog cu puterea cuvântului De sănătatea pământului.
Florile, florile dalbe, Iar pe lume steaguri albe.
Iubiţi-vă pe tunuri
Mă voi feri ca de foc de pericolul Că dragostea să devină Obiect al meditaţiei, Al speculaţiei, Al filosofiei.
Ferească Dumnezeu
De acea dragoste retorică, În stare să ucidă
Numai eroii
Pe scenele de scândura uscată.
Alt fel de dragoste am trăit eu
În zilele şi-n nopţile vieţii mele.
Am fost devorat, De patimi reale, Şi nici un regizor
Nu mi-a putut iscăli pieptul
Cu biata lui cerneală roşie, De care s-au învrednicit toţi actorii.
Eu însumi am ceva teatral
În fiinţa mea.
Dar eu nu sunt actorul, Eu nu sunt regizorul, Eu sunt autorul
Tragediei pe care o joacă atâţia.
Adolescenţi şi adolescente
Se vor regăsi teatral
În poemele mele de dragoste
Pe care le restitui lumii
Ca pe-o boală de care voiesc să mă lepăd
Şi nu pot.
Căci nici o boală nu devine Mai mică în tine
Dacă se molipsesc şi alţii de ea; O, dragostea mea devăstătoare, Câţi tineri îşi vor face iluzia Că-i poţi salva când te vor citi În cuvintele mele.
Nu există propriu-zis experienţă umană, Nimic nu e valabil decât o singură dată, Ca o seringă în vremea modernă. Totul se aruncă după folosinţă, Înclusiv dragostea unui poet Citită în cărţile lui.
Nici Biblia nu foloseşte, Nici Biblia n-are un conţinut exemplar, Experienţa din Cântarea Cântărilor
Se pierde ca un proces verbal de şedinţă, Nu e nimic de făcut, Nu e nimic de ales
Din toate acele cuvinte, Decât plăcerea estetică.
Eu simt autorul tragediei, Eu declam împreună cu actorii, Eu fac fibrilaţie la inimă odată cu regizorii, Eu aplaud şi huidui împreună cu spectatorii, Eu mă spânzur împreună cu administratorul teatrului
În acest final de veac
În care dragostea
A ajuns atât de prost vandabilă.
Se joacă, dragii mei, Tragedia dragostei
În faţa scaunelor goale.
Murim şi nimeni nu se uită la noi, Actorii turbează pe scândura goală Şi poate ca de-atâta singurătate În sălile în care joacă Ei încep să ia în serios Rolurile din tragedia dragostei.
N-a fost chip să scap de aceste cuvinte, A trebuit să vi le spun
Gelos pe Shakespeare, Care a avut răbdarea
Să-şi omoare toţi eroii, Ştiind
Că vă fi absolvit de marea lui vină
Pentru că, între timp, oricum, Toţi aveau să moară, De moarte firească.
Dar eu sunt poet liric, Eu încă n-am deprins învăţul
De-a pune la persoana a treia
Ceea ce devoră persoana întâi.
Şi de-atâtea ori am simţit nevoia
Să mă salvez cu un plural al majestăţii
Şi n-am putut şi unii dintre voi
Au numit, prosteşte, Această care mi s-a întâmplat, Egoism.
Şi nici nu am blestemată
Răceala de cuget
A şefului de cadre
Care iubeşte-n taină, În vreme ce acţionează
Cu dosare şi referinţe de tot felul
Împotriva tuturor iubirilor şi a tuturor celor
Care iubesc.
Dragostea mea are un aspect
Aproape clasic, În romantismul ei
Desuet şi expresionist.
Iubesc
În numele tuturor umilinţelor, Şi al tuturor aşa-ziselor fărădelegi pedepsite
De legi fără de lege.
Vai mie, autor de tragedii, O s-ajung exemplar, o să se predea
Lecţii de literatură universală
Pe textele mele, Biată autopsie, Vinovată şi impudică autopsie, Câţi din voi, care vă veţi supăra pe copii voştri
C-au luat note mici
La lecţia „Poezia lui Adrian Păunescu”, N-aţi fi azi în stare
Să mă ucideţi
Pentru poezia de dragoste
La care nu copii voştri, ci voi aţi putea rămâne repetenţi.
Vă voi trece clasa, Pe voi şi pe femeile voastre, În faţa cărora îngenunchez
Pentru sfânta răbdare pe care o au cu noi
Şi pentru misteru1 care ne leagă.
Vă voi trece clasa, vă voi trece veacul, Veţi supravieţui în poezia mea, Şi poate mai mult în pozia mea de dragoste, Care nu e reglementată
Prin hotărâre a Consiliului de Miniştri.
O, bieţii mei prieteni!
Scriu poezie de dragoste
Şi ştiu că n-am nici o şansă
În timpul vieţii mele.
Sunt făcut să par altceva, Suport interdicţia de a vă fi unul din semeni, Teatral uneori, Pentru că-n clădirea teatrului nostru
A ascuns armata
Toată muniţia, toate drapelele.
Teatral uneori
Pentru că în oraşul nostru
Nu mai e loc nicăieri altundeva de poeţi
Întrucât primăria e plina de funcţionari.
Teatral, teatral, într-adevăr, Şi rugându-vă, Implorându-vă, Ordonidu-vă:
Pace şi dragoste
Şi dacă sunt pe lume şi dragostea, şi pacea
Va fi şi Truda de-a le păstra.
Bucuraţi-vă că mai aveţi
Poeţi din acest os, Păsări de această marcă, Împulsuri în această direcţie.
Bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, plângând, Că în vreme ce voi mă credeaţi surghiunit
În sintaxa unei singure orientări, Să lucrez ca orbetele
Pentru înfăţişarea voastră festivă, Eu iubeam şi scriam
Poezie de dragoste.
Iar pe voi, fraţii mei tineri, Pe voi, care mă veţi citi crezând
Că veţi avea ceva de învăţat din poezia mea de dragoste
Vă rog, nu pariaţi prea mult
Pe această iluzie.
Nimic nu se învaţă de la nimeni
Până când nu înveţi acel lucru
Din propria ta experienţă.
Voi mă veţi iubi
Abia după ce
Veţi ajunge-n situaţia mea.
Poezia mea nu e de dragoste, ea e dragoste, Poezia mea de dragoste nu e iniţiere, În versurile mele nu veţi găsi
Descrise somptuos
Poziţiile dragostei
Ca-n manualele de pornografie indiana
Sau chiar daneză.
O, nu. Toată poezia mea de dragoste
E o imensa vatră de cenuşă
La temelia unui rug
Ce arde încă.
Luaţi această carte-n mâini, Această machetă a unui teatru tragic, Iubirea e tragică.
Pentru că iubirea e moarte, Iubirea e tragică
Pentru că actorii o rostestesc cu suflarea tăiată, Măreaţă cum e
În scriitura pe care au învăţat-o, Dar abia aşteaptă să coboare
După ce şi-au îmbrăcat hainele de stradă
În fierbintea, urâtă, dar pasionata lor
Iubire de oameni.
În sală pe fiecare-l aşteapt-o femeie, Undeva, la balcon, o fată pură plânge, Când iubitul ei, actor la Teatrul municipal, Se sărută pe scenă cu o actriţă.
Vai, eterna contradicţie
Dintre artă şi viaţă!
Nu vă luaţi după spusele mele, ci după cele scrise
Citiţi cartea mea
Când viaţa v-a obosit de-ajuns într-o zi, Eu nu am pretenţia să vă învăţ nimic, N-am decât orgoliul de-a mă alătura
Cu toată cenuşa distrugerii mele
Cenuşilor voastre, Căci fiecare dintre voi
E un cuplu
De la care ar putea începe
Iarăşi BR> Lumea.
Şi când veţi vedea
În faţa ochilor voştri arzând de iubire
Tunurile veacului pregătindu-se s-ă-distrugă
Câmpiile şi fabricile, Oamenii şi munţii, Păsările şi peştii, Bibliotecile şi spitalele, Mormintele şi bisericile, Nu pregetaţi, aruncaţi-vă hainele de pe voi, Îmbrăţişaţi-vă, sărutaţi-vă, Şi pentru că pământul e rece, Iar tunurile care vor să-l distrugă sunt calde, O, voi, tineri ai planetei mele
Convulsionată de-atâtea arme, Sub ochii holbaţi ai armatelor, Sfărimând ochelarii greţoşi ai generalilor, Fără nici o ruşine, În numele singurei religii care ne uneşte, Credinţa în continuitatea speciei umane, Iubiţi-vă, Iubiţi-vă pe tunuri!
Concediaţi tunarii
Şi dezamorsaţi obuzele
Şi daţi-ne acest prim şi netrecător
Semn al păcii universale.
Iubiţi-vă, Iubiţi-vă pe tunuri!
Iubiţi-vă până le veţi hodorogi, Până le veţi scoate din funcţiune, Iubiţi-vă aruncând din mâini
Tot ce vi se-ntâmplă s-aveţi în mâini, Actele voastre, banii voştri, oglinzile, Chiar şi această carte care nu are decât meritul
Că aparţine unui om
Care în viaţa lui, deşi n-a avut norocul
Să facă dragoste pe nici un tun, Când n-a dormit şi n-a scris, A iubit
Cu disperarea condiţiei umane, Cu lăcomia venitului de pe front, Cu grija medicului
Şi cu dăruirea muribundului.
Facă-se profeţia mea, Fie o dată pentru totdeauna a tinerilor
Iubirea pe tunuri!
Poetul
Aş sta, aşa cu faţa-n sus, Lovit pieziş de vreme Şi-ncet ca un izvor supus Ţi-aş murmura poeme.
Şi patul de sub şira mea, Podeaua care-l ţine, Cu timpul s-ar dărăpăna Şi-n casă-ar fi ruine
Şi peste molcomul prăpăd Peste privirea-mi oarbă Cu gura începând să vad Eu, năpădit de iarbă, Din somnul ca un trist magnet Ce ştie doar să cheme, Ţi-aş mai încredinţa încet Mistere şi poeme.
Albitul firii mele os, Schiloada chiparoasa, Lovit de pietre dureros Şi mărunţit de-o coasă.
Ar face gura şi-ar şopti Despre ce e şi nu mi-i În veacul de schizofrenii Pân-la sfârşitul lumii
Şi dacă varul cel nestins, Ce-i una cu folosul, Cu cinic urlet dinadins Mi-ar înghiţi şi osul, Eu, tainic, blând şi tutelar, Călcând tăceri postume, Din toţi pereţii daţi cu var M-aş reîntoarce-n lume, Către o casă, unde-acum Şi moartea mai aşteaptă, Până să-nceapă tristul drum De dincolo de şoaptă.
Să-ţi spun că încă nu-i târziu.
Ruina e departe, Iar eu cu inima te ştiu
Pe viaţă şi pe moarte.
Aş sta aici, pe-acest prundiş Pe care-mi este bine, Ca vremii, pus hotar pieziş, Să-mbătrânesc de tine.
Să-mi sugă oasele-n pământ De parcă oase-aş plânge, Să fiu doar calcar şi cuvânt Şi-un ultim strop de sânge.
Pastel de toamnă
Pe muntele negru de frunza de vară Te chem cu accent brumariu să te sperii Când spicul de toamnă dă-n spicele verii Şi cade lumina şi trage să moară.
Şi sunt întrebări prin natura puzderii Şi sfârâie ploaia dintâi ca o ceară Şi vara ne-nchide în toamna afară Femeie, bărbat sub pecetea tăcerii.
Aicea la munte mai poate să spere Şi cel care moare că moartea-i departe Şi noi să fugim şi să scriem o carte În ea cuprinzând ale toamnei mistere.
Că suntem în lume pe-acolo prin partea Pe unde întârzie poşta şi moartea.
Dumnezeul salvării
Închide fereastra, perdeaua o lasă, Dă zgomotul mării afară din casă, Dă-mi voie s-aşez fruntea mea pe-al tău pântec, S-ascult al rodirii şi-al tainelor cântec, Să fiu tot o rană, să fii tot o rană, Materia-n fierberea ei grosolană, Să trecem în moarte din cauze varii, Cu marea venind către noi ca barbarii.
Eu las adevărul acesta să steie, Eşti cea mai fierbinte şi dulce femeie, La noapte, plângând lângă tot ce mă doare, Pe ochi desena-te-voi, straniu, cu sare.
Dă marea afară din casă şi vino, Nestinso, neblândo şi iar nestrăino, Pereche de umbra noptatecă pune În contul durerii că eşti slăbiciune, Că inima-mi pica din piept şi mă cheamă, Că sufletul meu te consideră mamă, Că norii se-adună şi vremea se strică
Şi eu, stând sub grijă, te ţin ca pe-o fiică, Dar tu dintre toate mai nouă, mai vechea, Îmi eşti dulcea umbra, împasul, perechea, Tu, drama cu mii de soluţii greşite, Te plâng până ochii îmi ies din orbite.
Fii azi râzătoare, fii azi optimistă, Soluţia buna e-n noi şi există
Şi dacă, iubito, femeie visată, Ar fi să ne stingem curând, nu odată, Din dragostea noastră nebună şi bună, Cu marea în casă, şi-n pat arşi de lună, Eu ştiu că s-or naşte sub cinice astre Alţi doi să repete-ntrebările noastre.
Ţi-ai naşte copilul, ţi-aş naşte copila, În pumni de olar ar surâde argila
Şi daca nu e Dumnezeu să audă
Ce luptă dăm astăzi cu moartea cea crudă, Din dragostea noastră, prin timpul prea greu S-ar naşte el, vindecător Dumnezeuul, Pe tronuri sărace suindu-şi fiinţa
Ar face să cânte prin noi suferinţa.
Iubito, amână secunda fatală, Să dăm alor noştri şi dramă şi boală, Copiilor noştri să dăm să învingă Prin ei tragedia cu chip de seringă.
Dă zgomotul mării afară din casă, Vreau linişte, linişte, marea m-apasă. Vreau moartea să vină să lupte cu mine, Eu sunt cineva, moartea e oarecine.
Şi mută din tine în mine durerea, Că tot ţi-o voi lua folosind mângâierea Te-nchină şi crede, în mine te mută, Cu jale cu tot şi cu clipa temută.
Şi daca se-ngăduie fapta aceasta, Cu pumnii aprinşi mergi şi sparge fereastra, Să intre barbara şi tulburea mare
Prin noi în pământul pe care nu-l doare, Să intre săratele zbateri şi unde Sub toţi cei ce n-au simţăminte profunde, Să-mi spele armura, să-ţi treacă de coapsă, Căci marea e singura lumii pedeapsă, Să rupă, în val, şantinele de veghe, Căci marea e singura morţii pereche, Să vina fatal, consfinţând cu toţi solii Mutarea în mine a dramei şi bolii, Să vina să stingă cu tot vicleşugul Şi lampa din casă şi ochii şi rugul Şi-apoi să mă ducă departe, departe, Sătulul de viaţă, bolnavul de moarte, Să-ţi scriu cărţi poştale pe piele de cegă Din Marea Niponă, din Marea Norvegă, Din Marea de Flăcări ce plânge sub mare, Iubito, pedeapsa, iubito, mirare, Iubito de neguri, iubito de lună, Iubito de taină şi jale-mpreună, Iubito de carne, iubito de şoapte, Suav miazăzi şi brutal miazănoapte, Dar ăstea sunt simple şi bune cuvinte, Sunt legile care fac vieţi şi morminte, Dar ăstea nimic nu înseamnă când vine
O grijă la mine şi moartea la tine.
Apleacă-ţi fiinţa prin ceaţa albastră
Să naştem salvarea din dragostea noastră
Şi roagă-te fiului tău ce e-n tine, Să vină mai repede, să-ţi fie bine.
Să vina să urle ca mama şi tatăl Îi sunt duşi la moarte; el şovăie, iată-l, Da sângele tău, pur şi tânăr, să-l crească În ritm fără pauză neomenească, Dă pântecul tău, rodniciei, seminţei, Fii gazdă nu bolii, ci vieţii, fiinţei, Tu meriţi pământul să-ţi stea sub picioare, Regină prea blândă şi nemuritoare, Din mare să-ţi bată mătănii catargul, Cum buzele tale îşi tânguie arcul, Cum inima mea te-a găsit şi te ştie Şi eşti bucurie, şi eşti tragedie.
Hai, vino, în liniştea mea neguroasă, Dă zgomotul mării afară din casă Şi-n larmele lumii şi-n templele mării Să naşti Dumnezeul cinstit al salvării.
Leagăn pentru toată copilăria
Pune-ţi, copile, capul pe pernă, Te-aşteaptă vise, prunc adormit, În vise viaţa este eternă, Cu ceruri blânde şi fără sfârşit.
Ce ştii tu-n lume câte se-ntâmplă, Nici nu e bine tu să le şti, Lumea-ngenunche la a ta tâmplă, Şi, lângă tine suflet, cor de copii.
Astăzi, copile, eu îţi dau pâine, Tu pâinea asta o muşti firesc, Ce-ţi dau eu astăzi tu-mi vei da mâine, Eu, legănându-te, îmbătrânesc.
Trupul tau fraged ca un mesteacăn Să se îndoaie galeş în somn, Ca să creşti mare, plâng şi te leagăn, Copile dulce, prea tinere domn.
La geam lumina lunii ţi-o scapăr Luminii tale să-i dau ecou, Dormi, fericitule, că eu te apăr, Că eu în tine mă nasc din nou.
Capu-l pe perna pune-l, copile, Totul e bine, ai tai sunt vii Şi mai au viaţă şi mai au zile, Să crezi că pururea ei vor trăi.
Mama şi tata ţie-ţi vor face Leagăn de stele şi de ninsori, Să-ţi fie bine, să dormi în pace, Să ai lumina la ursitori.
Pune-ţi, copile, capul pe pernă, Dormi şi visează bunul tău vis, Că-n vise viaţa este eternă, Visul e lumea ce eu ţi-am promis.
Pat de răchită mirositoare, Leagăn albastru şi-ncondeiat, Pentru copilul care răsare Şi-ai cărui ochi ritmul lumii îl bat.
Mama te leagănă, veghează tata, Somnul ţi-l apară ochi părinteşti, Dormi şi visează că lumea-i gata Şi te aşteaptă numai să creşti.
Mie-mi trec anii, ţie-ţi vin anii, Poate că mâine îţi va fi greu, S-accepţi ca astăzi eu ţi-am spus nani, Dar nani-nani, frumosul meu.
Făcătorii de case
Mi-e dor de casă, dor de casa mea, Mi-e dor de-o casă care nu există, Mi-o-nchipui iar, cu-o bucurie tristă, Cu cer în cer şi-n gard cu-o fântânea.
Ea nu se află azi în nici un sat, O rezidesc din lacrimi şi neştire, Mi-e dor de casa mea din amintire, Care-a plecat şi ea, când am plecat.
Bătrânii mei se află în pereţi, Sau vitele îi calcă în copite, Mi-e dor de casa mea pe negândite, Mi-e dor de dorul fostei mele vieţi.
Băiatul meu zideşte el, acum, Nălucă-nlăcrimatei sale case, Un pumn de var în zid şi altu-n oase, Stau, el şi casa, în acelaşi fum.
Şi iată-l, pune mâna pe pământ, Şi nu se joacă, stă şi se ridică, Şi cărnii mele i se face frică, În clipa când atât de-aproape-i sunt, Încât băiatul meu şi-al nimănui, Iubindu-şi fiul şi uitându-şi tatăl, Încă mi-e dor de casa mea, când iată-l, El mă zideste-ncet în casa lui.
Şi carnea mea, fiindu-i dor mereu De-o casă ca un fulgerat de apă, Ţărâna e şi viaţa mea e groapa Lângă-nălţarea lujerului meu.