Tineri cu potential care pot vindeca sistemul social

Printre beneficiarii asistenţei sociale există tineri cu potenţial înalt care pot vindeca sistemul

În atenţia Domnului Victor Ponta – Prim Ministru

Doamnei Mariana Câmpeanu – Ministrul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice

Ce primesc tinerii care sunt scoși din sistemul de protecție? Nimic. Nici o formă de sprijin. Nici un ajutor real. După ce sistemul le amputează încrederea în sine, după ce instituțiile le distrug copilăria, după ce abuzurile de orice fel le ciuntesc anii care ar trebui să fie cei mai frumoși – ajung în stradă, la mâna interlopilor și a profitorilor de orice fel. Asta în condiţiile în care aceştia nu se salvează coginitiv, dar în situaţia tinerilor care reuşesc să termine o facultate, sunt alungaţi de sistemul care i-a crescut, tratându-i ca pe nişte retardaţi mintali, forţându-i să se supună unor rigori forţate de angajare pe locuri de muncă care nu li se potrivesc.

În fiecare an, mulţii copii sunt abandonaţi de părinţi şi ajung în centrele de plasament. Aici, ei sunt crescuţi, până la 18 ani sau, dacă merg la şcoală şi după împlinirea vârstei majoratului, până la finalizarea studiilor, după care trebuie să părăsească centrul şi să se descurce singuri. Uneori cu ajutor, de alteori fără ajutor.

Pentru mulţi tineri, părăsirea centrelor de plasament reprezintă un nou abandon. „Unde mergem? Ce facem? Cu ce ne descurcăm? Cine ne ajută?”, sunt întrebările lor. Mulţi ajung în stradă şi îngroaşă rândurile vagabonzilor sau, în lipsa unor mijloace de supravieţiuire, comit infracţiuni şi ajung în închisori, reducându-şi şi mai mult şansele de a duce, în viitor, o viaţă normală. Unii dintre ei sunt găzduiţi la centrele pentru persoane fără adăpost, dar şi de serviciile acestei instituţii benefciază doar o perioadă limitată. Tinerilor care ies din sistemul de protecție a copilului, nimeni nu le oferă nici un sprijin. Sunt în aer, la propriu. Fără adăpost, fără familie, fără deprinderile pe care ți le dă viața de familie. Așa că, atunci când reușesc, e cu atât mai uimitor. O fac pe picioarele lor, cu mâinile lor, prin ei înșiși. Sunt ei împotriva lumii. Iar atunci când nu reușesc, asta nu ar trebui să mire pe nimeni. E normal să nu reușească. E aproape anormal să reușească.

Problema este unde, cum şi cât finanţăm asistenţa socială a copiilor părăsiţi? România încurajează accesul la servicii traumatizante: instituţionalizarea

În România, mai bine de 60% dintre copiii care din instituții au dizabilități. În Europa, procentul e același. Următorul cadru financiar al UE pentru perioada 2014 – 2020 oferă posibilitatea anihilării instituționalizării copiilor. Până în 2020, în România, instituționalizarea copiilor poate deveni istorie, astfel încât toți copiii să beneficieze de protecție în medii bazate pe conceptul familial. Instituţionalizarea copiilor, plasarea lor de la un asistent maternal sunt cele mai traumatizante măsuri de urgenţă, crează un precedent periculos în dezvoltarea armonioasă a copiilor abandonaţi. Sistemul legislativ în materie de asistenţă socială acordată acestor copii facilitează mai mult servicii nevoilor primare, mai puţin cele care ţin de securitatea sănătăţii mentale şi psihice. Soluţia cea mai potrivită este să se asigure o finanţare diferenţiată, orientată  pe nevoile beneficiarilor, în funcţie de cauzistică.

Nu există măsuri finanţare, doar legislaţie în materie de protecţie socială a tinerilor care părăsesc sistemul de protecţie a copilului. Legea nr. 116/2002, legea privind prevenirea şi combaterea marginalizării sociale fără finanţare la consiliile locale şi judeţene: accesul la locuinţă. Suntem ca o junglă în care așteptăm să ne moară bătrânii de foame sau de boli, tinerii absolvenți de facultate – să-și ia câmpii spre țări care le oferă o șansă de viață demnă, iar cei din orfelinate să apuce drumurile puşcăriei sau în cel mai rău caz, drumul spre suicid.

Această lege ar trebui să ofere şansă tinerilor cu rezultate deosebite în domeniul universitar de  a se încadra în sistemul public, autorităţile ar trebui să exploateze potenţialele lor şi să îi angajeze în domeniul care s-au pregătit.

În România, în sistemul de asistenţă socială există  14.000 de posturi neocupate, din cauza unei Ordonanţe de Urgenţă din 2010, care limitează angajările la o proporţie de 1 la 2: la şapte oameni care pleacă, poate fi angajat doar unul. Cu asistenţi sociali care fac anchete sociale la telefon, din lipsa combustibilului pentru deplasări sau din lipsa maşinii cu care să se ducă pe teren.   Cu directori generali şi adjuncţi care sunt schimbaţi la fiecare permutare de regim politic, pe criterii pure de clientelă politică. Cu o inapetenţă profundă pentru strategii pe termen lung, pentru viziune, pentru orice formă de minimă continuitate. Cu standarde de personal care nu au nici un fel de noimă, necorelate cu standardele de cost. Ambele, legiferate. Cum să nu se piardă copilul şi tânărul în toată degringolada asta?

E  mai greu să înţeleg sentimentul de a trăi pe stradă, egalat cu neputinţa celor care, puşi în fruntea instituţiilor de asistenţă socială şi protecţia copilului să vegheze asupra legilor amputează încrederea în viitor a    tinerilor din orfelinate, acelei cifre de 0,1 la sută care reuşesc să termine o facultate, iar acest lucru mă face să cred mult mai uşor de ce, începând cu luna iulie voi fi nevoit să ocup locul fruntaş al oamenilor străzii. Pentru mine va fi nu doar o pierdere ci o prelungire a suferinţei de care mi-e teamă să nu capete dimensiuni, iar pentru cei de la DGASPC Mureş un punct bifat pe dosarul care va lua locul arhivei timp de 30 de ani.  Aşa se face atunci când nu corespunzi cerinţelor unui sistem de asistenţă socială. Să ai până în 10 clase, ori să fii analfabet, să obţii rapid o slujbă într-un domeniu în care nu eşti calificat. Ori în cazul meu, aş fi putut să optez pentru serviciile sociale într-un centru de tranzit, şi să mi  se amintească în fiecare zi, chiar dacă am terminat o facultate şi un master că n-am şanse de angajare cu studii superioare şi că ar trebui să accept orice poziţie unde cerinţele sunt doar pentru 8 clase.  Am acceptat, inclusiv interviul pentru o angajare la GFR ( o companie internaţională în transport feroviar) pentru poziţia de lăcătuş de locomotivă. Am acceptat pentru a evita prejudecăţile de genul „ mofturi”. A doua zi mă prezint la interviu. Numai că dialogul dintre mine şi specialiştii în resurse umane din partea companiei mă întrerupe brusc. Domnule, pentru această poziţie sunteţi „supracalificat”! Mă ridic cu lacrimi în ochi şi îmi văd de drum...

„Caracterul social al statului român, prevăzut în Constituţie, impune instituirea unor măsuri pentru evitarea degradării nivelului de trai şi pastrarea demnităţii tuturor cetăţenilor”

Crearea locurilor de muncă și capacitatea de a avea cetățeni activi social sunt priorități zero pentru orice stat care ține la viitorul său. Pentru că viitorul oricărui stat sunt copiii pe care-i are. Asistența socială și prestațiile sociale sunt sisteme care dau rateuri, dacă le lipsește combustibilul serviciilor sociale adresate familiei în ansamblu. Există situaţii în care tinerii care reuşesc să îşi găsească un loc de muncă se confruntă cu locuinţa, Aici, statul român mai are mult de lucru. Iar capacitatea de creare a locurilor de muncă, sau de susținere a locurilor de muncă, trebuie relaționată strategic de activarea tinerilor, părinților șomeri. Pentru că, altfel, perpetuăm nesustenabil prestații și alocații care nu vor mai avea de unde să vină. Și tot mai mulți copii vor intra în categoria de sărăcie, crescând de la an la an numărul celor care abia își pot duce traiul de la o zi la alta.

https://kristoflajos.wordpress.com/2013/06/16/umilinta-in-asistenta-sociala/