DEMNITATE SI ONOARE, FARA PLICURI IN SPITALE!

Am semnat petitia din mai multe motive, iar singurul care ma face sa ezit sa-mi declar public numele-i acela ca sunt medic. Si aceasta marturisire ma va expune poate blamului, dar imi asum riscul. Imi asum riscul pentru ca imi iubesc profesia, eu nu doresc spaga, vreau sa mi-o exercit demn in tara mea, mi-as dori sa o pot face in conditii umane, decente. E adevarat, aici, intra si banii, dar nu numai ei. Mi-as dori sa nu fiu nevoit sa trimit pacientii, familiie sa cumpere medicamente, fiindca noi nu avem. Mi-as dori sa am si timp sa vorbesc, sa zambesc fiecaruia, dar, va spun drept, nu am intotdeauna. Va povestesc cum e o zi de garda pentru mine? Am uneori 500 de prezentari. Dintre acestea, urgente, de internat, poate sunt 20-40, poate ca sunt 5-10. Se intampla sa fie dintr-acelea cu care trebuie sa intri direct in operatie, altele, pe care poti sa le amani. Se intampla sa ai paturi destule pe sectie, se intampla sa nu ai, sa suplimentezi, sa ajungi sa te rogi uneori de medicul sef de garda de la alta sectie ca sa-l interneze la dansii ca stii ca nu poate fi trimis acasa si tu nu mai ai unde. M-am rugat nu de putine ori si am suferit si umilinta de a fi refuzat, injurat, bruftuluit si de coleg si de catre apartinatori. Probabil ca va intrebati daca garzile mele de acum sunt platite. Da, sunt platite, dar aveti idee cum e sa faci 12 garzi intr-o luna sau 8-9-11? Mi se intampla frecvent asa ceva si nu pentru ca-mi doresc. Pentru ca sunt rugat si nu are cine sa le faca daca nu le fac eu. Asa ca dupa 24 de ore de garda, ma duc la raport, la vizita si incep noua tura. Pot sau nu pot, trebuie! Pe mine ma iau toti de odihnit si se poate sa am 72 de ore in care sa nu fi apucat sa ajung acasa. In care sa fiu fericit daca am reusit sa ma intind cateva minute. Pentru ca am avut consecutiv zile in care garda-tura-garda sau am ramas la spital, fiindca a fost nevoie, fiindca nu am avut sala pentru operatie sau anestezist pana tarziu de tot. Ce pot atunci sa fac? Dar cum credeti ca ma simt eu dupa 30-48 de ore sau mai multe de munca fara pauza? Sa stiti ca nu-s robot, sa stiti ca dau rateuri... Nu spun ca gresesc, dar nu imi mai amintesc multe. Nu ma pot concentra, am in minte ce doresc sa spun, sa fac, dar nu pot exprima prin cuvinte, incep sa ametesc, tremur, incep sa vada toti ca ceva e cu mine. Si nu prea m-a intrebat nimeni daca mai pot, daca am patit ceva, mi-e rau, am vreo nevoie. Cand vad un pacient, de multe ori, simt ca trebuie sa ii castig increderea, caci ma priveste ca pe spagarul de serviciu, am eticheta de escroc lipita pe frunte, chiar daca Dumnezeu mi-e martor ca n-am cerut niciodata. De dat, da, mi s-a dat... Mi s-a dat si am luat, am mai si refuzat. De fiecare data insa ma simteam penibil. Si cand trebuia sa iau si cand refuzam. Simteam ca oricum procedam, tradam pe cineva. Fie-mi tradam sotia si copilul, fie aveam impresia ca-mi tradam constiinta, pacientul. Nu ma simteam bine. Daca lipsesc si trei zile de acasa si vin si extenuat si fara bani sa le cumpar, sa fac, fara putere sa alerg, sa ma joc, credeti ca sunt primit cu bratele deschise? Copilul nu-mi cere, dar sunt multe cazuri in care aflu ca cel mai mult isi doreste ca tati sa fie acasa, sa mergem la plimbare, in padure, sa ne jucam cu cateii. Si eu mi-as dori, dar rar de tot pot. Va puneti o clipa macar si-n pielea mea? Ce as putea sa fac decat sa ma simt aiurea...Aiurea ma simt si ca nu pot fi langa sotie si copil si daca iau bani si daca nu iau bani. Va spun insa cu toata onestitatea: nu am cerut vreodata si-mi doresc sa vina ziua in care sa nu fiu nevoit sa mai fac alegeri, sa mai accept! Vreau sa traiesc linistit, sa dorm linistit, sa pot sa ma comport cum doresc pacientii, sa ii pot trata bine, sa le pot oferi medicamentele de care au nevoie, sa nu trebuiasca sa ma umilesc si sa tot fac cereri pe la director pentru a-mi aproba un medicament mai puternic, mai din alta gama pentru pacient. Vreau si sa pot ajunge si eu acasa dupa garda, vreau sa fiu sot si tata pentru familia mea. Vreau sa-mi fac treaba bine, vreau sa nu mai stau cu emotii, cu stress, cu teama-n suflet in fiecare zi! Nu-mi doresc sa iau spaga... Sa stiti insa ca au fost si ani in care banii aceia au facut diferenta intre a avea si a nu avea ce manca, a putea sau a nu putea sa-mi cumpar ceva indispensabil. Cat am fost singur, puteam sa fac si foame ca sa imi cumpar o carte sau sa achit facturile, purtam si pantalonii si pantofii pana se rupeau. Mi-era rusine sa spun parintilor ca nu aveam bani de una sau de alta, indeosebi, mamei. Ii minteam ca am mancat si ca eram bine si ma rugam in gandul meu sa inteleaga contrariul, sa ma intrebe de ce ii minteam..., m-ar fi bucurat orice ajutor. Dar stiam ca ar fi fost insotit de constatari amare...ca aveam 30 de ani si tot neispravit..., si tot pe banii lor...Cu copilul, nu, nu mai pot face asta... Nu pot sa-mi privesc sotia si copilul si sa ...De asta am ajuns sa iau bani de la pacienti... Nu pentru ca am vrut eu... Stiu ca e infractiune si nu mai vreau asta.