„Oltchim, dragostea mea”

 Episodul II

„Ajung imediat. Tu eşti acasă?”

„Da, Bebe, am văzut că m-ai sunat. Era Tibi aici. Cam agitat, a plecat destul de grăbit. Ţi-e foame? Că mă apuc să curăţ nişte cartofi. Să iei tu pâine”

Nu-l prea plăcea pe Tibi, fratele mai mic al Lavinei, i se părea un gură cască. Nu luase bacaluareatul şi toată lumea se întreba cu ce se ocupă acum. Tibi, însă nu fuma, nu bea, era un personaj destul de introvertit. Încercase să stea de vorbă cu el la un moment dat, dar tânărul se dovedise destul de obtuz. Asta la rugămintea Laviniei.

*

„Auzi, spune-i tu la Tibi ceva. Sau întreabă-l ce are de gând. Că ai mei spun că nu s-a apucat de învăţat. Şi are acum în toamnă din nou bacul, poate îl ia şi apoi mai sunt locuri aici la Brâncoveau, am vorbit cu Remus şi a zis că merge. Remus mi-a fost şi mie prof”

„Ce dracu să-i spun, că e cam ciudat frati-to ăsta. Sincer vorbeşti cu el şi parcă e pe altă planetă. Chiar are şi el vreo gagică? Aia l-o mai destupa”, i-a replicat Bebe.

*

Ajunse în faţa uşii, o salută pe Mamaie, baba care stătea cu ei pe palier, o femeie la vreo 70 de ani care stâtea toată vara în balcon şi cred că ştia tot desfăşuratorul zilei de la scara C.

„Ce faci? Cum a fost azi? Ce mai e pe la voi, că am auzit eu nişte vorbe”, întrebă Lavinia.

Nu vru să răspundă în primă fază, se decălţă, îşi duse şosetele la baie. Apoi se opri în dreptul uşii, înaintea de a intra la duş.

„Ai auzit bine, Lavi. Da, sunt pe listă. Azi am semnat pentru lichidare. Eu şi alţi 600 de aici de la Vâlcea şi vreo 300 de la piroliză, pe care dracu ştie de ce am cumpărat-o. În fine. Asta e, m-au cam dat afară, pe româneşte”

Lavinia tăcea. Lăsă capul în jos. Bebe intră în baie, oftând. Trebuia să-i spună, nu putea să o ţină aşa. De fapt nu-i ascunse nimic Laviniei sau aproape nimic, în afară de prostia aia din week-end de acum trei ani, când fusese la pescuit cu Sandu. „Cum naiba o chema pe aia de la Bechet, Suzana”. Rămăsese cu Sandu la Dunăre peste noapte, la cort. Dar au plecat la cârciumă şi acolo le-au găsit pe cele două surori. Urâte cu spume, dar după două baterii de vin, au mers. N-au prins nimic în zilele alea, dar au petrecut bine. Mâncare bună şi fete experte.

La masă nu vorbi nici unul. Lavinia încercă să spună ceva, dar văzând privirea absentă a lui Bebe, se abţinu.

„A, stai, am auzit-o pe aia, ministra muncii, cum îi spune, Plumb că vi se dau compensatorii. Aşa e?”

„Ne spuse asta şi şeful de secţie. Că în funcţie de vechime şi că un an, ne dau nişte bani pe lună, de la şomaj. Dar nu e nimic cert. Singurul lucru cert e că m-au dat afară şi îţi spun sincer, mi-e că nu mai ţine mult combinatul. Am crezut că ăştia de la useleu sunt mai breji. Dar văd că ne dau afară şi nu prea sunt speranţe. Hai că văd eu ce-om face. Nu trebuie să dramatizăm. Dacă ne dau ceva pe lună, aia e rata. La tine cum e, ţi-au dat chinezii ăia, banii?”

„Mâine, cică. Nu prea au fost vânzări. Şi cam aşa e”, spuse ea, încet.

Lavinia lucra în centru la un magazin de încălţăminte.

„Vrei o gură de cafea? A mai rămas de azi dimineaţă?”

„Nu, Lavi. M-aş întinde o jumate de oră”. Dar nici nu apucă să termine bine, că amândoi tresăriră. Nişte lovituri masive se auziră în uşă. Bebe făcu ochii mari, sări de pe scaun, ieşi pe hol şi deschise uşa. Rămase uimit şi se dădu speriat în spate. Trei mascaţi şi doi civili intrară brusc peste ei, fluturând o hârtie.

„De la DIICOT, Ionescu! La perete. Hai! Ăsta e mandatul. Hai, repede!”

(va urma)