Salarizare echitabilă a cercetătorilor și a personalului administrativ din institutele de cercetare
Solicităm celor care au elaborat proiectul noii legi a salarizării unitare să analizeze și să revizuiască următoarele inechități, având în vedere impactul lor direct asupra activității, statutului profesional și dimensiunii salariale în domeniu, iar colegilor care se regăsesc în acest demers să ne susțină, prin semnarea petitiei.
Art. 24 alin.(1) din Legea nr. 183/2024 privind statutul personalului de cercetare, dezvoltare şi inovare prevede că „Salariile de bază pentru funcțiile prevăzute la art. 9 alin. (1) se stabilesc în anexele legilor de salarizare sau în contractele colective de muncă, după caz, prin corelare cu salariile de bază pentru funcțiile echivalente din învățământul superior, conform art. 9 alin. (2), (5) și (6)”. Funcțiile prevăzute la art. 9 alin. (1) sunt: cercetător științific gradul I - C.Ș. I (echivalent cu profesor universitar), cercetător științific gradul II - C.Ș. II (echivalent cu conferențiar universitar), cercetător științific gradul III - C.Ș. III (echivalent cu lector universitar/șef de lucrări), cercetător științific – C.Ș. (echivalent cu asistent universitar), asistent de cercetare științifică – A.C.Ș.
Această corelare nu este întâmplătoare, ci se întemeiază pe principiul egalității, respectiv pe asigurarea unor salarii de bază egale pentru muncă de valoare egală în interiorul familiei profesionale educație-cercetare. Nota de fundamentare a proiectului de ordonanță de urgență pentru modificarea anexei nr. I la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în fapt primul demers al autorităților de a da conținut prevederilor legislative privind echivalarea salarială dintre cercetători și cadre universitare, care nu a mai fost însă adoptată de executiv, include și o serie de concluzii ale raportul Policy Support Facility Country referitoare la situația extrem de dificilă în care se găsește domeniul cercetării ca urmare a condițiilor-cadru neatractive pentru resursele umane din cercetare, lipsa recunoașterii profesionale, remunerarea inadecvată, exodul creierelor și vizibilitatea internațională redusă. În acest context, Recomandarea operațională 6.2 din raport vizează clarificarea și realinierea condițiilor și stimulentelor privind salariile și celelalte forme de remunerare pentru resursele umane din organizațiile publice de cercetare și din instituțiile de învățământ superior, precum și oferirea unor garanții de venit rezonabile și a unui tratament echitabil pentru cercetători.
Deși Legea nr. 183/2024 este în vigoare din iulie 2024, corelarea prevăzută de art. 24 alin. (1) nu a fost încă reflectată efectiv în anexele legilor de salarizare. În consecință, echivalarea legală dintre funcțiile de cercetare și funcțiile didactice universitare a continuat ani de zile să nu producă efecte reale în planul salariilor de bază, deși tocmai aceasta era finalitatea corelării prevăzute de lege. Spre dezamăgirea noastră, varianta de lucru a proiectului noii legi a salarizării unitare, ajunsă în atenția publicului prin intermediul Edupedu.ro, face abstracție de aceste prevederi legislative și propune un cadru de salarizare în răspăr cu principiul „corelării” dintre funcțiile de cercetare și funcțiile didactice universitare echivalente. O recunoaștere legală care nu produce efecte în salarizare nu corectează inechitatea, ci riscă să o mențină sub aparența unei egalități formale.
Drept urmare, considerăm imperios necesar să semnalăm, încă de pe acum, riscul menținerii sau amplificării inechităților salariale dintre cercetare și învățământul superior. Precizăm că luarea noastră de poziție vizează varianta de lucru menționată mai sus, care poate suferi modificări până la publicarea și adoptarea formei sale oficiale.
Din punctul nostru de vedere, dezbaterile privind noua lege oferă un moment relevant pentru reașezarea raportului dintre domeniul cercetării și cel al învățământului superior pe fundamente coerente și echitabile. Informațiile apărute în spațiul public cu privire la o variantă de lucru a proiectului de lege indică însă riscul major ca discrepanțele salariale dintre personalul de cercetare și cel didactic universitar să fie menținute sau chiar adâncite, în condițiile în care funcțiile sunt echivalate legal, iar standardele profesionale sunt similare și comparabile. Această discuție nu poate fi redusă la o revendicare salarială punctuală, întrucât ea privește felul în care statul român alege să valorizeze două forme esențiale de muncă academică, predarea universitară și cercetarea, care contribuie în mod evident și în egală măsură la producerea, transmiterea și valorificarea cunoașterii, susțin prestigiul țării și dezvoltarea societății. Diferența dintre norma didactică și norma de cercetare descrie, în fapt, forme distincte de organizare a muncii academice, nu niveluri diferite de valoare profesională. În acest context, susținem că o adevărată și corectă reformă salarială nu ar trebui să mențină inechități deja existente, ci să coreleze salariile de bază acolo unde calificarea, funcțiile, standardele și responsabilitățile sunt echivalente.
JUSTIFICARE
Punctul de plecare trebuie să fie recunoașterea faptului că învățământul superior și cercetarea aparțin aceluiași sistem academic, se susțin reciproc și contribuie, prin mijloace diferite, la producerea, transmiterea, verificarea și valorificarea cunoașterii. E necesar să subliniem că impactul social al cercetării este major, căci rezultatele cercetării fundamentează politici publice, dezvoltă tehnologii, contribuie la sănătate, educație, economie, protecția mediului, patrimoniu cultural, securitate socială și progres democratic. Cercetarea produce expertiză acolo unde societatea are nevoie de decizii informate. Ea nu este întotdeauna vizibilă imediat, dar efectele ei sunt profunde și de durată. O societate fără cercetare solidă devine dependentă de cunoaștere importată, vulnerabilă la improvizație și incapabilă să formuleze propriile soluții la problemele complexe cu care se confruntă. Cercetarea contribuie, de asemenea, la prestigiul instituțiilor de învățământ superior și al institutelor. Clasamentele academice, acreditările, parteneriatele internaționale, capacitatea de a atrage finanțări și vizibilitatea globală a unei instituții depind în mare măsură de producția științifică. Universitățile și institutele sunt evaluate nu doar prin activitatea didactică sau prin numărul de studenți, ci și prin calitatea cercetării, prin proiecte, publicații, brevete, transfer de cunoaștere și impact societal. Cercetarea produce, așadar, valoare instituțională directă.
În prezent, în percepția publicului, cele două categorii sunt încadrate în funcție de norme profesionale diferite: personalul didactic universitar este salarizat, în principal, prin raportare la norma didactică, în timp ce personalul de cercetare este salarizat prin raportare la norma de cercetare. Această diferență reflectă specificul organizării muncii academice și indică forme diferite de realizare a acesteia, fără a presupune și o diferențiere de valoare. De aceea, argumentul central al poziției noastre este că munca didactică universitară și munca de cercetare trebuie înțelese ca forme distincte, dar complementare, de muncă academică. Ele au valoare egală și presupun niveluri similare de pregătire, de responsabilitate, de competență profesională, de complexitate intelectuală, de autonomie, de impact instituțional și de contribuție socială. Argumentul este întărit de Legea nr. 183/2024, care recunoaște echivalența dintre gradele profesionale din cercetare și funcțiile didactice universitare: C.Ș. III este echivalat cu lectorul universitar/șeful de lucrări, C.Ș. II – cu conferențiarul universitar, iar C.Ș. I – cu profesorul universitar. Mai mult, legea prevede că standardele minimale pentru acordarea gradelor profesionale din cercetare trebuie să fie similare celor aferente funcțiilor didactice universitare echivalente: rezultate științifice, publicații, proiecte, capacitatea de a atrage fonduri, impactul cercetării, prestigiul profesional, cooperarea internațională și contribuția la dezvoltarea domeniului. Sistemul solicită, așadar, cercetătorilor performanțe comparabile cu cele ale cadrelor didactice universitare aflate pe poziții echivalente. Echivalarea nu este, așadar, doar o revendicare morală sau sindicală, ci este deja prezentă în arhitectura legală a carierei academice.
Principiul remunerării egale pentru muncă de valoare egală, consacrat la nivel european și reiterat inclusiv prin Directiva (UE) 2023/970, ce urmează a fi transpusă în legislația națională până cel târziu în iunie 2026, constituie, de asemenea, un reper important de analiză, chiar dacă aplicarea sa în cazul unor categorii profesionale distincte presupune o evaluare contextuală. Valoarea muncii nu trebuie apreciată exclusiv după forma administrativă a normei, ci după criterii substanțiale: competențele necesare, efortul intelectual, responsabilitatea, condițiile de muncă și contribuția efectivă la dezvoltarea sistemului academic și a societății.
Aplicând aceste criterii, munca de cercetare și activitatea didactică au valori comparabile. Cercetarea presupune ani de formare avansată, competențe specializate, capacitate de analiză și sinteză, originalitate, rigoare metodologică, responsabilitate față de comunitatea științifică și față de societate, precum și obligația de a produce rezultate verificabile, publicabile, evaluabile și utile. Cercetătorii elaborează proiecte, atrag finanțări, publică lucrări, dezvoltă metodologii, contribuie la inovare, formează rețele naționale și internaționale de colaborare academică, participă la evaluări științifice și produc expertiză relevantă pentru politici publice, educație, cultură, sănătate, economie, tehnologie, mediu și patrimoniu. Această muncă nu este auxiliară sistemului academic; ea reprezintă una dintre sursele sale fundamentale de legitimitate.
În același timp, recunoaștem pe deplin valoarea socială și instituțională a activității didactice universitare. Predarea universitară formează studenți, transmite cunoaștere, dezvoltă competențe profesionale și civice, pregătește generații noi de specialiști și asigură continuitatea comunităților academice. Tocmai pentru că activitatea didactică universitară este atât de importantă, trebuie subliniat că predarea de calitate se sprijină, în mod esențial, pe cercetare. Cursurile universitare nu sunt simple exerciții de transmitere a unui conținut fix; ele trebuie să fie actualizate, conectate la literatura de specialitate și la evoluțiile domeniilor. Or, această actualizare permanentă este posibilă prin cercetare. Totuși, deși cadrele didactice universitare au ca reper principal norma didactică, activitatea lor profesională nu este evaluată exclusiv prin predare. Promovarea, prestigiul academic, recunoașterea instituțională și integrarea în circuitul științific internațional depind într-o măsură semnificativă de rezultatele cercetării: publicații, proiecte, granturi, contribuții originale, vizibilitate profesională, impact academic și cooperare internațională. Prin urmare, faptul că în universități cercetarea este valorizată și constituie un criteriu important de promovare nu anulează nevoia unor instituții specializate în cercetare. Dimpotrivă, o confirmă. Dacă universitățile apelează la cercetare pentru a-și menține calitatea academică, atunci ele au nevoie și de un sistem de cercetare puternic, capabil să producă expertiză, rezultate, metodologii, surse, ediții critice, baze de date, modele teoretice, studii fundamentale și direcții de cercetare, care pot fi ulterior preluate, discutate, dezvoltate și transmise în și prin mediul universitar.
Această constatare arată nevoia unui sistem academic echilibrat, în care universitățile și institutele de cercetare să fie înțelese ca structuri complementare. Universitățile au rolul esențial de a forma studenți și de a integra cercetarea în procesul educațional; institutele de cercetare au rolul de a susține, în mod specializat, continuu și instituționalizat, producerea de cunoaștere nouă. Existența unor institute dedicate cercetării nu constituie un element redundant, ci o componentă necesară a unui sistem național de cunoaștere.
Această idee este deosebit de importantă în cazul cercetării fundamentale. Manualul Frascati al OECD definește cercetarea fundamentală ca activitate teoretică sau experimentală, orientată spre producerea de cunoaștere nouă, fără obligația unei aplicații practice imediate. Această definiție confirmă faptul că valoarea cercetării nu poate fi redusă la utilitatea ei economică imediată. Cercetarea fundamentală presupune muncă originală, creativă, incertă, sistematică și transferabilă; ea este, prin natura sa, o activitate intelectuală complexă, susținută și asumată în timp, cu valoare academică și socială proprie.
Tocmai de aceea, institutele de cercetare au o justificare instituțională distinctă. Ele asigură continuitatea, specializarea și acumularea pe termen lung a cunoașterii. Cercetarea fundamentală necesită infrastructură, arhive, laboratoare, biblioteci, echipe stabile, tradiții disciplinare și libertatea de a urmări întrebări științifice ale căror efecte nu sunt întotdeauna imediate, dar care pot produce, în timp, schimbări majore în cunoaștere, în tehnologie, în politici publice sau în cultură. Academia Română afirmă explicit că rețeaua sa de institute și centre de cercetare susține direcția de cercetare fundamentală din România prin proiecte ample, desfășurate pe perioade lungi și implicând generații de cercetători. Această realitate arată că proiectele de cercetare fundamentală nu pot fi reduse la activități punctuale sau ocazionale, ci au nevoie de instituții capabile să mențină continuitatea unor direcții științifice pe termen lung.
Această realitate are consecințe directe pentru orice discuție despre veniturile salariale. Dacă activitatea de cercetare este decisivă pentru avansarea profesională în mediul universitar, ea nu poate fi tratată diferit atunci când constituie norma principală a cercetătorilor. Pentru personalul de cercetare, cercetarea nu este o activitate suplimentară sau complementară, ci activitatea profesională de bază. Prin urmare, acolo unde nivelul de calificare, responsabilitatea, complexitatea muncii, criteriile de performanță și impactul profesional sunt comparabile, salarizarea trebuie să fie echivalentă și comparabilă.
În aceste condiții, este lipsită de coerență situația în care activitatea de cercetare este recunoscută ca esențială în evaluarea promovării și excelenței academice, dar este tratată diferențiat atunci când se stabilește salarizarea celor care o desfășoară ca activitate principală. Aceeași concluzie este susținută și de practica altor instituții publice în care activitatea de cercetare desfășurată suplimentar față de norma de bază este recompensată prin sporuri salariale, adesea între 5% și 30% din salariul brut. Această practică arată că munca de cercetare are deja o valoare economică și academică recunoscută. În același sens, Legea învățământului superior nr. 199/2023 confirmă integrarea activității de cercetare în structura normei universitare, aceasta cuprinzând atât norma didactică, cât și norma de cercetare. Legea prevede, totodată, că personalul didactic care nu desfășoară activități de cercetare științifică sau activități echivalente are o normă didactică superioară celei minime, iar, în situațiile în care norma didactică nu poate fi alcătuită potrivit regulilor legale, diferențele până la norma didactică minimă pot fi completate cu activități de cercetare științifică, cu aprobările instituționale prevăzute de lege. Prin urmare, în conformitate cu art. 211 alin. (4) din Legea nr. 199/2023, activitățile aferente normei universitare sunt cuantificate în ore convenționale, iar suma acestora trebuie să corespundă unei norme anuale echivalente cu 8 ore de muncă zilnic. În acest sens, norma personalului didactic universitar are aceeași valoare totală de timp de muncă precum cea a personalului de cercetare, diferențele vizând exclusiv structura activităților (didactice, de cercetare și alte activități academice prevăzute în același articol al legii menționate la aliniatele (1) și (3) ), nu volumul global de muncă. În aceste condiții, corelarea salariilor de bază ale cercetătorilor cu salariile de bază ale funcțiilor didactice universitare echivalente este justificată obiectiv, pentru ca echivalarea profesională să nu rămână o simplă recunoaștere formală, lipsită de consecințe salariale.
Așadar, legea învățământului permite ca anumite cadre didactice titulare să fie trecute temporar, la cerere, cu normă integrală de cercetare științifică, menținându-și calitatea de titular în funcția didactică. Prin urmare, cadrul legal al învățământului superior recunoaște că activitatea de cercetare poate intra efectiv în organizarea normei universitare și poate substitui, în condițiile legii, o parte a activității didactice. Acest fapt este esențial pentru argumentul echivalării salariale.
Acest aspect devine cu atât mai important în contextul discuțiilor privind noua lege a salarizării unitare, în măsura în care forma finală a acesteia va reconfigura cadrul general al salarizării și raportul dintre salariul de bază, sporuri și alte drepturi salariale. Dacă noua lege va stabili exhaustiv drepturile salariale aplicabile și va plafona, absorbi sau elimina o parte dintre sporurile și drepturile distincte existente, inclusiv în zona învățământului universitar, atunci comparația relevantă dintre funcțiile de cercetare și funcțiile didactice universitare echivalente nu mai poate fi transferată către sporuri sau compensații exterioare salariului de bază. Ea trebuie realizată direct la nivelul coeficienților și al salariilor de bază. Dacă funcțiile sunt echivalate legal, dacă standardele profesionale sunt similare sau comparabile și dacă activitatea de cercetare este recunoscută ca muncă academică de valoare egală, atunci orice diferență salarială semnificativă trebuie să fie obiectiv justificată, proporțională și limitată. Altfel, sistemul riscă să distingă cercetarea ca domeniu strategic și ca reper al excelenței academice, dar să o remunereze în continuare fără recunoașterea salarială adecvată valorii sale.
Pentru a evidenția caracterul concret al acestei inechități, prezentăm mai jos și un tabel comparativ între funcțiile de cercetare și funcțiile didactice universitare echivalente, pe baza informațiilor publicate de Edupedu.ro din varianta de lucru a proiectului noii legi.
Datele, care pot fi modificate până la publicarea formei oficiale, arată că diferența nu este abstractă sau pur teoretică, ci funcțiile care sunt echivalate legal și sunt evaluate prin standarde profesionale asemănătoare sau chiar identice, rămân tratate salarial diferit. De asemenea, se confirmă că problema principală nu este doar nivelul absolut al salariilor, ci lipsa unei corelări reale între funcțiile deja echivalate legal. În absența unei ajustări a coeficienților și a salariilor de bază, noua lege riscă să conserve sau chiar să amplifice o inechitate structurală între cercetare și învățământul superior. Diferențele de tratament salarial între categorii profesionale comparabile pot fi admise numai dacă se întemeiază pe criterii obiective, sunt adecvate scopului urmărit și nu depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia.
În acest sens, solicitarea noastră nu trebuie înțeleasă exclusiv ca una formală de copiere mecanică a grilei din învățământul superior, ci ca o revendicare de corectare reală și substanțială a dezechilibrului salarial dintre cercetători și funcțiile universitare echivalente. Prin urmare, revendicarea noastră minimă este ca noua lege a salarizării să introducă o majorare reală a salariilor de bază din cercetare, suficientă pentru a corecta inechitatea structurală și pentru a reuși să apropie efectiv salariile cercetătorilor de cele ale funcțiilor didactice echivalente din învățământul superior. Echivalarea ar rămâne, astfel, reper de principiu, dar măsura concretă ar trebui să fie o creștere salarială consistentă, înscrisă în coeficienți și în salariile de bază. Mai mult decât atât, în practică, deși regimul vechimii în specialitate este, la nivel formal, similar între cercetare și învățământul superior, mecanismele de progres profesional diferă semnificativ, în sensul că personalul didactic universitar beneficiază de trepte de vechime care facilitează accesul mai rapid la coeficienți superiori de salarizare. În schimb, în cercetare, accesul la grade profesionale superioare este mai restrictiv, ceea ce conduce la efecte indirecte asupra nivelului de salarizare și amplifică, în practică, diferențele dintre cele două categorii, dincolo de cele prevăzute explicit în grila de salarizare. Pe cale de consecință, solicităm clarificarea criteriilor care justifică existența unor niveluri diferențiate de vechime în grilele salariale și, acolo unde aceste diferențieri se aplică funcțiilor universitare echivalente, cerem ca ele să fie extinse, în mod corespunzător și personalului de cercetare. Dacă funcțiile sunt echivalate legal și presupun standarde profesionale comparabile, atunci și mecanismele de progresie salarială prin vechime ar trebui să fie construite după o logică similară.
Există, de asemenea, și un argument istoric-legislativ important. Începând cu O.G. nr. 57/2002, care, prin art. 3 alin. (1), consacră activitatea de cercetare-dezvoltare ca prioritate națională, și cu Legea nr. 319/2003 privind Statutul personalului de cercetare-dezvoltare, care reglementează statutul, drepturile, obligațiile, funcțiile și gradele profesionale ale personalului de cercetare, statul român a recunoscut cercetarea ca activitate profesională distinctă. Cu toate acestea, evoluția salarială a cercetătorilor a fost realizată, în principal, prin acte generale de salarizare aplicabile personalului contractual/bugetar, inclusiv prin O.U.G. nr. 123/2003 pentru creșterile salariale din anul 2004, precum și prin actele succesive de salarizare bugetară. Ulterior, deși Legea-cadru nr. 284/2010 a instituit, inclusiv pentru funcțiile de cercetare, un sistem de salarizare bazat pe clase și coeficienți de ierarhizare, aplicarea respectivelor grile a fost amânată sau blocată prin acte normative anuale, care au menținut salariile în plată și au prevăzut expres neaplicarea valorii de referință și a coeficienților din anexe. Corelarea funcțiilor și salariilor personalului de cercetare cu cele ale personalului didactic universitar nu reprezintă o revendicare conjuncturală, ci continuarea firească a unei direcții legislative consacrate de art. 285 alin. (3) din Legea educației naționale nr. 1/2011, care stabilește echivalența funcțiilor de cercetare cu funcțiile didactice universitare. În anul 2017, prin Legea-cadru nr. 153/2017, personalul de cercetare a fost integrat într-un nou sistem unitar de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, fiind prevăzută o grilă distinctă pentru unitățile de cercetare științifică, dezvoltare tehnologică și proiectare. Deși această lege a înlocuit sistemul neaplicat al Legii-cadru nr. 284/2010 și a stabilit salarii de bază clare pentru funcțiile de cercetare, ea nu a transpus echivalența profesională dintre funcțiile de cercetare și funcțiile didactice universitare într-o echivalare salarială perfect aliniată, păstrându-se diferențe de coeficienți și de niveluri de vechime. Prin urmare, Legea nr. 153/2017 a reprezentat o reașezare a cercetării în grila unitară, dar nu și o valorizare salarială total echitabilă statutului academic al cercetătorului. Echivalarea funcțiilor academice în cercetare și învățământul superior a fost consolidată prin Legea nr. 183/2024, care prevedea și dispunerea unor norme de aplicare a legii menite să coreleze salariile de bază ale funcțiilor de cercetare cu salariile de bază ale funcțiilor echivalente din învățământul superior. În lipsa aplicării efective a acestei corelări, s-a perpetuat, din 2004 și până astăzi, aceeași soluție legislativă inechitabilă care a marcat salarizarea personalului de cercetare începând cu Legea-cadru nr. 284/2010: recunoașterea formală a funcțiilor și gradelor profesionale, urmată de neaplicarea sau amânarea efectelor salariale corespunzătoare. A refuza aplicarea efectivă a acestei corelări ar însemna transformarea unei garanții legale într-o simplă declarație de principiu și ar repeta mecanismul deja cunoscut al Legii-cadru nr. 284/2010, când funcțiile de cercetare au fost incluse în grile normative, dar efectele salariale au fost succesiv amânate prin acte anuale de menținere a salariilor în plată. Tocmai de aceea, aplicarea unei echivalări care a fost deja consacrată prin Legea nr. 1/2011 și apoi susținută prin Legea nr. 183/2024 nu este un privilegiu, ci o reparație necesară. A reveni asupra acestor prevederi ar însemna nu doar amânarea unei reforme, ci un nou pas înapoi pentru cercetarea românească, care a fost prea des recunoscută formal și ignorată salarial.
Totodată, în edificiul instituțional al cercetării, activitatea științifică nu poate fi separată de ansamblul funcțiilor tehnice de suport și administrative de specialitate care îi asigură desfășurarea efectivă. Pentru ca noua lege a salarizării unitare să reflecte în mod real structura și nevoile sistemului de cercetare, este necesar ca personalul suport CDI și personalul contractual cu funcții de execuție de specialitate din unitățile cu personalitate juridică din Academia Română și/sau personalul auxiliar din institutele de cercetare să fie tratat ca parte integrantă a domeniului cercetării. Aceste categorii de personal nu îndeplinesc simple atribuții administrative generice, ci asigură condițiile tehnice, operaționale, financiare și instituționale fără de care activitatea CDI nu poate fi inițiată, derulată, raportată sau valorificată. Recunoașterea acestui rol în grila de salarizare reprezintă o condiție necesară pentru coerența, echitatea și funcționalitatea sistemului public de cercetare.
Revendicările noastre nu pornesc de la o pretenție arbitrară, ci se sprijină pe o continuitate legislativă și instituțională. Statul român a recunoscut în mod repetat că funcțiile de cercetare și funcțiile didactice universitare sunt comparabile, echivalabile și parte a aceleiași structuri academice de competență. Această echivalare nu poate rămâne limitată la recunoașterea profesională, la mobilitatea între cariere sau la standardele de ocupare și promovare în funcții. Dacă funcțiile sunt considerate echivalente sub aspect profesional, atunci echivalarea trebuie să producă efecte și în plan salarial. În caz contrar, recunoașterea rămâne formală, incompletă și inechitabilă. Tratamentul salarial al cercetătorilor trebuie să reflecte valoarea reală a muncii lor. Nu solicităm privilegii și nu contestăm importanța muncii didactice universitare. Solicităm recunoașterea echitabilă a faptului că norma de cercetare și norma didactică sunt două forme diferite de muncă academică, care pot avea valoare egală atunci când funcțiile, gradele, competențele, responsabilitățile și condițiile de avansare sunt comparabile. Un sistem academic sănătos nu poate exista prin separarea artificială a cercetării de predare. Cercetarea fără educație riscă să rămână izolată, iar educația fără cercetare riscă să devină repetitivă și depășită. Împreună, cercetarea și predarea formează fundamentul universității moderne și al societății bazate pe cunoaștere. Salarizarea trebuie să exprime această realitate, nu să o contrazică.
Prin urmare, solicităm ca munca de cercetare să fie recunoscută salarial ca muncă academică de valoare comparabilă cu munca didactică universitară, acolo unde funcțiile, gradele, competențele, responsabilitățile și condițiile de avansare sunt comparabile. Această solicitare este susținută de principiile remunerării echitabile, de rolul cercetării în promovarea academică, de impactul social și economic al activității de cercetare și de evoluția legislației românești privind echivalarea funcțiilor de cercetare cu funcțiile didactice universitare. Bugetul pentru anul 2026 prevede o alocare de 2,7 miliarde lei pentru cercetare, echivalentă cu 0,13% din PIB. Această creștere aparentă față de nivelul de 0,11% din anul anterior este, în termeni reali, nesemnificativă sau chiar negativă în contextul inflației și al creșterii economice. În aceste condiții, cercetarea este dublu afectată, pe de o parte, prin menținerea unei finanțări insuficiente în termeni reali, iar pe de altă parte, prin încercarea de a încălca, prin acest proiect de lege a salarizării unitare, principiul echivalării salariale cu învățământul superior.
Prin urmare, solicităm celor care au elaborat proiectul legii salarizării unitare să analizeze toate aceste aspecte și să repare nedreptățile, prin:
1. Corelarea salariilor de bază ale personalului de cercetare cu salariile de bază ale funcțiilor didactice universitare echivalente, potrivit echivalărilor profesionale prevăzute de lege. Această corelare trebuie să elimine decalajele salariale structurale dintre cercetare și învățământul superior în scopul recunoașterii egale a valorii academice a muncii de cercetare și a muncii didactice din învățământul superior și să se concretizeze într-o majorare salarială reală și substanțială pentru personalul de cercetare, astfel încât echivalarea funcțiilor să nu rămână la nivelul unei simple recunoașteri formale.
2. Introducerea vechimii în specialitate ca element explicit de salarizare pentru personalul de cercetare, având în vedere că legislația cercetării condiționează ocuparea și promovarea în grade profesionale de acumularea unei experiențe minime în activitatea de cercetare. Cercetarea, în special cea fundamentală, presupune acumulare de expertiză în timp, iar salarizarea trebuie să reflecte această experiență profesională efectivă. Valorificarea vechimii în specialitate este necesară pentru reducerea decalajelor salariale față de funcțiile didactice universitare echivalente și pentru eliminarea inechităților generate de raportarea exclusivă la vechimea generală în muncă.
3. Reglementarea distinctă și coerentă, prin noua lege a salarizării a statutului salarial a personalului suport CDI cu studii medii sau superioare, precum și a personalului contractual cu funcții de execuție de specialitate, care este necesară pentru realizarea unei echivalări salariale reale în întregul sistem de cercetare. Aceste tipuri de personal, care contribuie direct la derularea, gestionarea, raportarea, finanțarea și valorificarea activităților CDI, trebuie remunerate potrivit specificului și complexității activității de cercetare. Acesta nu mai poate rămâne încadrat generic în grile care par să nu aibă legătură cu misiunea cercetării.
4. Alinierea reglementărilor naționale la principiile și recomandările europene privind atractivitatea carierei în cercetare, inclusiv prin măsuri de creștere a predictibilității, stabilității, retenției și competitivității resursei umane din cercetare.
5. Îmbunătățirea condițiilor generale de carieră pentru personalul de cercetare, astfel încât sistemul public de cercetare să poată atrage, păstra și motiva specialiști cu înaltă calificare.
Aplicarea echivalării salariale nu reprezintă un privilegiu, ci o măsură de coerență legislativă și de echitate profesională. Acolo unde legea recunoaște echivalența funcțiilor, sistemul de salarizare trebuie să reflecte această echivalență în mod efectiv. Orice soluție contrară ar menține cercetarea într-o poziție salarială inechitabilă, deși aceasta este recunoscută ca element esențial al excelenței academice, al inovării și al dezvoltării societății bazate pe cunoaștere.
Grup de inițiativă sindicală Academia Română Filiala Cluj-Napoca Contactați autorul petiției