Salvati OLTCHIM si ARPECHIM!

Că trebuia să fie executată silit creanţa AAAS şi că, dacă nu se putea face acest lucru, ar fi trebuit să se determine falimentul, pentru că într-o procedură de faliment s-ar fi luat mult mai mult decât într-o procedură de reorganizare (???!) şi că acest „mai mult” s-ar fi luat mult mai rapid… De notat că procedura de faliment ar putea să dureze vreo 4 ani de zile, iar procedura de faliment la Oltchim ar putea să însemne cheltuieli de mediu, prioritare, de multe sute de milioane, în condiţiile în care lichidarea nu ar putea „aduce” mai mult de 80-100 milioane de euro. Ce se întâmplă cu restul sumelor necesare acoperirii chetuielilor de mediu? Aceşti bani ar trebui, desigur, să fie asiguraţi din fonduri publice, adică din bani ai contribuabililor (care nu ar mai putea fi utilizaţi, spre exemplu, pentru construcţia unor spitale sau şcoli sau şosele).

În final, trebuie remarcat că testul investitorului privat, aşa cum rezultă din ghiduri consultate de mine pe internet, impune statului, în calitate sa de creditor, să se comporte ca un creditor obişnuit, uitând în mod intenţionat de poziţia sa de autoritate publică, adică lăsând la o parte faptul că un stat diligent trebuie să se uite cu mare atenţie la efectele pe care le poate avea un faliment pe plan social, pe plan economic sau chiar pe plan politic. Mă refer, în principal, la acele întreprinderi care sunt deţinute de stat şi pe care le putem califica drept întreprinderi publice. Cu alte cuvinte, în cazul Oltchim, Statul român trebuie să se uite doar la interesul său de creditor, la interesul de a-şi recupera din sumele respective cât mai mult, uitând de poziţia sa şi a celorlalte autorităţi publice de gestionar inclusiv al problemelor de ordin social.

Ce se întâmplă, totuşi, dacă, spre exemplu, un combinat de talia Oltchimului dispare?

În primul rând, în afară de faptul că dispar 2000 de locuri de muncă, atâtea cât mai sunt în momentul de faţă la Oltchim, în afară de acestea mai dispar vreo 10 – 15 mii de locuri de muncă pe orizontală, pentru că sunt destule companii care lucrează în aval sau în amonte cu Oltchim.

În al doilea rând, dispare un contribuabil enorm la comunitatea locală.

În al treilea rând, dispare un client esenţial al unor furnizori de utilităţi care, prin această dispariţie, ar fi condamnaţi ei înşişi la faliment.

CET Govora, spre exemplu, este o societate comercială care furnizează energie termică oraşului Râmnicu Vâlcea, dar, ca să facă asta, trebuie să vândă cuiva aburul tehnologic care rezultă din tratamentul acelui combustibil, ca să se transforme în energie electrică, abur tehnologic care dacă nu este consumat de Oltchim, se duce sus la Doamne-Doamne şi s-a terminat cu el, nu-l mai plăteşte nimeni. În plus, ca să poată să funcţioneze, CET Govora trebuie să vândă energie electrică cuiva. Alături de altă societate care este pe aceeaşi platformă, Oltchim este principalul consumator de energie electrică furnizată de această societate, CET Govora. Dacă dispare Oltchim, întrebarea este unde va vinde energia electrică CET Govora şi respectiv unde se va consuma acel abur tehnologic, pentru că nu mai are cine să-l mai ia. Aşadar, din punctul acesta de vedere, dacă dispare Oltchim, s-ar putea să dispară rapid şi CET Govora şi Râmnicu Vâlcea ar rămâne fără energie termică, până se găseşte o altă soluţie de înlocuire a acestui furnizor.

Pe scurt, în concluzie, un ajutor de stat nu vine dintr-o procedură judiciară, ci dintr-o măsură administrativă cu potenţial de tulburare a pieţei, şi nu vine din intenţia colectivă de salvare a debitorului, ca să te poţi salva şi pe tine, ca creditor participant volens–nolens la acest efort de salvare, ci din selectivitate. Şi, dacă există întreprinderi prea mari ca să poată fi lăsate să falimenteze, atunci acestea nu sunt numai băncile, ci şi întreprinderile generatoare de locuri de muncă şi de taxe şi impozite.

Gheorghe Piperea (cotidianul.ro)