Salvati OLTCHIM si ARPECHIM!

Despre mărirea şi decăderea Oltchimului (I)

Câteva zile de acum încolo i le vom dedica Oltchimului. Nu vom face istoria sa, ci vom puncta numai acele lucruri care s-au ordonat ca locuri, noduri ale creşterii şi decăderii sale. Presa vâlceană, în general, şi Viaţa Vâlcii, în special, a realizat că în jurul acestui mare combinat se mişcă mai ales viaţa economică a oraşului, municipiu Capitală de judeţ. Combinatul a crescut până în 1989 pe etape, care au derivat mai ales din resursele care au fost puse în valoare, mai ales în Vâlcea - şi ne vom referi aici la sarea de la Ocnele Mari -, iar mai apoi de la o diversificare şi multiplicare a producţiei, prin conectarea combinatului la resursele petrochimice de la Piteşti. Combinatul, după 1989, a avut norocul, dar şi nenorocul - şi vom explica ceva mai încolo de ce -, să fie preluat în management de Constantin Roibu.

Viziunea lui managerială putea şi încă mai poate să fie una de mare succes. Aici, ca şi în alte situaţii, însă, să fim bine înţeleşi, lucrurile s-au încurcat mai ales pentru că politicul şi-a băgat continuu nasul. Aproape fiecare guvern care s-a perindat pe la Palatul Victoria, prin miniştrii săi, a luat decizii de cele mai multe ori greşite în ceea ce priveşte economia judeţului Vâlcea şi, implicit, a Oltchimului. Petre Tănăsoaica.

Despre mărirea şi decăderea Oltchimului (II)

Cu siguranţă că Oltchimul a fost una dintre puţine firme de mare anvergură din România, care a avut un program de rentabilizare şi de evoluţie spre normativele de funcţionare, impuse de Uniunea Europeană. În acelaşi timp, odată cu evoluţia economiei judeţului în special, strategia de dezvoltare a cuprins şi zona din afara perimetrului combinatului. Din câte ştim – şi presa vremii a consemnat toate aceste lucruri, pe care le puteţi găsi în arhivă -, imediat după Revoluţie s-au aplicat două strategii, una de scoatere din funcţiune a secţiilor care reprezentau un pericol pentru mediul înconjurător şi retehnologizarea celor rămase în funcţiune, iar a doua prin preluare spre administrare, în aşa-zisa divizie agricolă, a altor obiective, cum a fost Fabrica de Nutreţuri de la Băbeni, Suinprod-ul, Avicola Băbeni şi Fabrica de Marmeladă de la Râureni.

Era perioada marilor compensări, când fabrica îşi recupera cu greu banii pe marfa vândută pe piaţa internă. Unii s-ar putea să spună că a fost un lucru rău, au şi făcut-o la timpul respectiv, dar investiţiile pentru modernizarea obiectivelor preluate din sistemul agricol au făcut posibilă o privatizare de succes a acestora. Pe parcursul unui deceniu şi mai bine, politica resurselor umane a fost una de perfecţionare a personalului de conducere, prin promovarea unor specialişti tineri, iar eliminarea din surplusul de personal s-a făcut pe cale naturală.

Probabil că aceasta a fost perioada cea mai glorioasă a combinatului chimic de la Rm. Vâlcea, când piaţa internă prelua cu uşurinţă din producţia de aici, iar expansiunea pe piaţa europeană era în plin avânt. Sigur că nu se putea face nimic fără bani. Sunt cunoscute creditele Oltchimului din această perioadă, credite care au mers mai ales în investiţii. În acea vreme parcă şi administraţia locală şi politicienii se preocupau mai mult de susţinerea strategiilor manageriale de la Oltchim, lumea politică părea interesată să ajute, să fluidizeze contactele cu guvernul, cu băncile.

Uitat astăzi de protipendada mediocră a politicii vâlcene, senatorul Dan Marin Stelian a făcut mult bine judeţului Vâlcea şi implicit combinatului chimic. Se constituiseră deja premizele unui viitor cert, organismele internaţionale certificând de nenumărate ori calitatea producţiei, etapă după etapă. În concluzie, nimeni în acea perioadă nu şi-a putut imagina că viaţa Oltchimului putea să fie periclitată. Cu siguranţă, succesul managementului de atunci a produs multă invidie. Directorul Roibu era cotat ca cel mai puternic om din judeţ, dar concurenţa din exterior îşi pregătea deja strategiile pentru blocarea ascensiunii combinatului vâlcean.
Petre Tănăsoaica