Legea insolvenţei a consolidat eficienţa planului de reorganizare prin: instituirea obligaţiei ca persoanele îndreptăţite să propună un plan să îşi anunţe din timp intenţia lor, instituirea obligaţiei debitorului de a se consulta cu creditorii atunci când preconizează participarea lor la realizarea planului, îmbunătăţirea sistemului de vot, clarificarea conceptului de reorganizare.

Legea descurajează debitorul să ceară reorganizarea. Această concepţie are la bază argumentul că dacă o întreprindere insolventă are şanse de restructurare, aceasta trebuie să intre în sarcina unei alte persoane decât cea care a adus întreprinderea în stare de insolvenţă. Atenţia legiuitorului se orientează prioritar către eventualul plan de reorganizare propus de administratorul judiciar sau de către creditori.

Debitorul onest, atât cu creditorii săi, cât şi cu sine însuşi, va cere deschiderea procedurii insolvenţei când insolvenţa este iminentă, dacă există şanse de reorganizare judiciară, caz în care, practic, va recunoaşte criza în care se află şi îşi va avertiza creditorii asupra iminenţei catastrofei, cerându-le şansa reorganizării judiciare. Dacă starea de insolvenţă s-a instalat deja, este de presupus că şi şansele unei reorganizări s-au diminuat către dispariţie, iar debitorul onest va cere direct falimentul.

În orice caz, reorganizarea judiciară, în sine, este o modalitate excepţională a procedurii. Majoritatea covârşitoare a cazurilor de insolvenţă se traduc prin proceduri simplificate de faliment, fie pentru că legea prevede deschiderea procedurii direct ca faliment stricto sensu (comercianţi persoane fizice, societăţi dizolvate), fie pentru că legea prevede falimentul după o scurtă perioadă de observaţie, fără posibilitatea reorganizării (societăţi fantomă, societăţi fără bunuri, societăţi fără activitate etc., adică imens de multe cazuri de IMM-uri care fie nu au făcut faţă concurenţei, fie au scurtcircuitat mediul de afaceri şi, pentru acest motiv, trebuie eliminate din acest mediu).