#48443: Gheorghe Piperea - Re: Re: Re: Principiile (uitate) ale procedurii insolvenței (I) 

In plus, in cazul Oltchim, inainte de insolventa, pe o perioada de 3 luni, a fost oprita complet activitatea. Creditorii, ca investitori privati, au cerut sau, dupa caz, au fost de acord cu reluarea activitatii, pe motiv ca, in faliment, si-ar fi recuperat mai putin sau nu si-ar fi deloc creanta si, in plus, ar fi pierdut un client, un partener de afaceri, un contribuabil. Unele banci au fost de acord chiar cu facilitarea unor credite noi sau cu prelungirea valabilitatii unor linii de credit, iar unii furnizori de utilitati sau de materii prime au fost de acord sa continue sa execute contractele in curs, desi acestea aveau probleme de executare din partea Oltchim (intarzieri la plata, plati partiale, executare defectuoasa etc). Activitatea a fost reluata in luna octombrie 2012 dar, inevitabil, societatea a intrat in insolventa in data de 29 ianuarie 2013.

Dupa intrarea in insolventa, creditorii cu garantii, ca investitori privati, au votat un plan de reorganizare, ocazie cu care au fost de acord cu o stergere de peste 30% a creantei lor, precum si cu rapoartele de evaluare care imparteau creantele intr-o parte garantata si una chirografara, in intentia de a primi prin planul de reorganizare mai mult decat ar fi primit in faliment. La momentul votului cu privire la planul de reorganizare (aprilie 2015), creditorii beneficiari de garantii au fost de acord chiar si cu reducerea cu 30%, in medie, a sumei de primit pentru partea de creante considerate garantata, in conditiile in care partea din creante care fusese trecuta in tabel, ca urmare a evaluarii, cu titlu de creanta chirografara, urmeaza a se stege in totalitate ca urmare a confirmarii planului de catre judecator. Aceasta parte consistenta a creantelor garantate (in jur de 50 de milioane de euro) a “alunecat”, cu acordul creditorilor beneficiari ai garantiilor, pe treptele inferioare ale ordinii de preferinta, la creditorii bugetari. Acestia din urma, fara un asemenea gest comportamental al creditorilor privati, nu ar fi luat nimic din acesti bani. Iar in caz de faliment al Oltchim nu ar fi luat nimic, oricum. Asadar, creditorii bugetari nu numai ca s-au comportat la fel ca investorul/creditorul privat, dar, in cazul reorganizarii Oltchim, au si facut un business bun din votul asupra planului de reorganizare.

Comportamentul creditorilor, de stat si privati, este perfect justificat atunci cand realizeaza ca valoarea creantelor ce pot fi recuperate tinde spre zero in scenariul falimentului. Centrul de greutate al deciziilor lor se muta dinspre „un acord cu privire la stergerea de datorii” catre „incasarea maximului posibil” dintr-o companie, in mod evident, supraindatorata. Comportamentul creditorilor controlati de stat si determinarea lui in raport de comportamentul unui creditor privat trebuie analizat pornind de la aceste premise concrete: datoriile acumulate depaseau valoarea activelor, acestea, aproapte in totalitate, erau grevate de garantii, iar creantele creditorilor de stat erau preponderent negarantate.

Judecatorii au confirmat irevocabil acest plan de reorganizare, asa cum este indeobste cunoscut.

In anul 2016, la 3 ani dupa deschiderea procedurii insolventei fata de Oltchim, aceeasi Comisie Europeana care, in 2012, a aprobat acel ajutor de stat constand in conversia creantelor in actiuni, pe baza unui plan de restructurare atat de nerealist, a deschis o investigatie pentru un posibil ajutor de stat la Oltchim, in perioada pre – si postinsolventa[15]. Nu a avut nicio importanta faptul ca Oltchim se afla in procedura judiciara de insolventa si ca planul de reroganizare a fost votat de creditori si confirmat prin hotarare irevocabila de judecatori.

In perioada septembrie 2012 – februarie 2015, creditorii nu aveau un debitor solvabil, de la care sa aiba sansa recuperarii creantei prin forta coercitiva. Interesul creditorilor (de stat sau privati) nu a fost acela de a lichida Oltchim, ci de a crea premisele pentru a face posibila valorificarea activelor si recuperarea creantelor. La momentul respectiv, creditorii Oltchim au inteles imposibilitatea recuperarii creantelor in lipsa functionarii societatii si au ales sa nu execute silit bunurile societatii in perioada ulterioara septembrie 2012, sa achite in avans marfa, sa nu pretinda compensarea cu datoriile acumulate anterior, etc.

#48444: Gheorghe Piperea - Re: Re: Re: Re: Principiile (uitate) ale procedurii insolvenței (I) 

Comportamentul recomandat de Comisie ca fiind cel adecvat in momentul septembrie 2012 nu este cel pe care un creditor privat l-ar fi adoptat, deoarece nu ar fi asigurat, in perioada relevanta, recuperarea creantei creditorului de stat. Un un creditor privat, avand un debitor deja insolvabil, ar actiona in scopul crearii premiselor recuperarii, cel putin partiale, a creantei sale, si nu in sensul lichidarii, daca aceasta lichidare nu i-ar aduce nicio recuperare. Comisia considera ca planul de reorganizare favorizeaza scenariul reorganizarii in detrimentul lichidarii luand in calcul anumiti factori care nu a fi luati in considerare de un operator privat, precum factori sociali si mentinerea unui actor in piata si un contribuabil important. Trebuie subliniat ca mentinerea activitatii platformei industriale a fost apreciata de catre creditori privati ca un argument favorabil reorganizarii, intrucat furnizorii locali beneficiaza la randul lor de aceasta activitate, si nu numai. Creditorii, cum sunt unii furnizori de materie prima sau de utilitati, inregistreaza o cifra de afaceri din contractele derulate cu Oltchim si au votat planul de reorganizare, desi acesta nu le asigura recuperarea decat a unei parti din creanta anterioara deschiderii procedurii insolventei. Prin urmare, chiar daca un operator privat are un dublu interes in relatia cu Oltchim (atat recuperarea, macar in parte, a creantei anterioare deschiderii procedurii, cat si continuarea deruarii unui contract), acesta poate vota astfel incat sa isi satisfaca ambele interese. In mod similar, daca Statul ar avea un astfel de interes dublu, trebuie sa i se permita sa actioneze asemenea operatorului privat. In cazul Oltchim, atat statul, cat si operatorii privati au actionat intr-o maniera similara pentru a-si asigura o cat mai buna recuperare a creantelor si exploatare a afacerii Oltchim.

Masurile de ajutor de stat sunt acte administrative de voinţa, acte de putere ale autoritaţilor publice, care au, printre altele, efect de afectare sau de tulburare a concurenţei pe piaţa relevanta. Din acest punct de vedere, este o greşeala (iar aceasta este grava, intrucat, din pacate, vine de la Comisia Europeana) confundarea unei masuri administrative, care este un act unilateral de autoritate publica, cu o soluţie judecatoreasca, aşa cum este cea de confirmare a unui plan de reorganizare. Oricum, e bine de ştiut ca hotararea judecatoreasca de confirmare a unui plan este una foarte speciala, pentru ca nu este vorba doar de a spune dreptul (jurisdictio) si de a impune executarea unei masuri (imperio), ci este vorba si despre a confirma un vot al creditorilor care se da asupra unui plan de reorganizare intr-o adunare a creditorilor.

Ceea ce este tipic procedurii insolvenţei este ca ea este o procedura colectiva, concursuala, o procedura de sacrificiu, unde toţi cei care participa la acest vot asupra planului de reorganizare accepta un sacrificiu sau o pierdere. Iar planul este confirmat de un judecator sindic. Din acest punct de vedere, acolo unde este vorba despre un plan de reorganizare judiciara, nu se poate vorbi despre un ajutor de stat, pentru ca din start este exclusa ideea unei masuri administrative luate de o autoritate publica.

In plus, o societate care este supusa unei proceduri de reorganizare este o intreprindere care se afla in dificultate. Comportamentul partenerilor unei astfel de intreprinderi aflate in dificultate, atat al cel al investitorilor privati, cat si cel al creditorului public (al autoritatii publice), este complet diferit de comportamentul pe care l-ar putea avea aceiasi „actori” fata de o intreprindere in bonis. Desigur ca un investitor privat, in intenţia de a-si recupera creantele fata de o societate in bonis, se comporta, in principal, dupa cum ii dicteaza scopul obţinerii de profit. Din punctul acesta de vedere, testul investitorului privat, cand este vorba despre o astfel de societate in bonis, trebuie sa fie ghidat de scopul principal al unui investitor privat, adica ideea de obtinere de profit din acest comportament.

Dar, cand vorbim despre o intreprindere in dificultate, obtinerea de profit direct nu mai este posibila decat in mod partial si indirect. Aceasta intrucat o intreprindere in dificultate este o intreprindere care este pe cale sa intre in faliment, iar investitorul trebuie sa incerce, mai degraba, sa evite pierderea ce ar rezulta din falimentul debitorului. De aceea, el este fortat la compromisuri: stergeri totale sau partiale ale creantelor contra acelei intreprinderi, esalonari, discounturi etc. In plus, din momentul in care o astfel de intreprindere intra in faliment, nu mai este vorba exclusiv de interesele acţionarilor/proprietarilor intreprinderii. Este vorba despre un complex de interese mult mai larg si mult mai important decat cel al actionarilor directi (shareholders) sau al proprietarilor intreprinderii. E vorba de interesele acţionarilor indirecti ai intreprinderii (stakeholders), adica de acele persoane sau entitati care, fara sa fie actionarii directi ai intreprinderii, totusi sunt dependente, intr-o masura mai mica sau mai mare, de supravietuirea intreprinderii. Este vorba de salariaţi, comunitatea locala, furnizorii de utilitati si chiar de banci. O societate care dispare din faliment inseamna un contribuabil in minus, un furnizor de locuri de munca directe sau pe orizontala in minus, un client in minus pentru furnizorii de utilitaţi sau pentru banci etc. Cu cat este mai mare intreprinderea, cu atat acest minus este mai important si mai greu de consecinte. Daca vorbim, spre exemplu, despre companii publice, avem in vedere nu doar niste agenţi economici care se afla in dificultate si care, intamplator si exceptional, sunt deţinuţi de stat, avand “sanse” mai mari de fi ajutaţi de stat, ci vorbim de agenţi economici care in mod direct genereaza mii de locuri de munca, iar pe orizontala genereaza zeci de mii de locuri de munca, de agenti economici singulari in zona lor de activitate si chiar in zona lor geografica, pentru ca se intampla ca in regiune acestia sa fie singurii furnizori de locuri de munca.

Avocat prof. dr. Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIAȚII