Dreptul la Reinsertie Sociala

P  E  T  I  Ț  I  E Opriți amânările liberării condiționatedecise pe bandă de instanțele de judecată româneștiîn baza unor hotărâri incorect motivate și arbitrare!  În penitenciarele românești există în prezent o atmosferă încărcată și apăsătoare. Persoanele condamnate sunt bulversate de respingerile și amânările cererilor lor de liberare condiționată decise de către instanțe, pe bandă, în baza unor motivații “copy-paste”, din al căror cuprins lipsesc cu desăvârșire argumentele corecte și obiective. Persoanele care au primit deja astfel de amânări consideră, pe bună dreptate, că eforturile pe care le-au depus și conduita lor exemplară în perioada executării pedepsei nu le-au fost recunoscute sau apreciate, iar cele care urmează să solicite în anii următori liberarea condiționată nu mai au nicio motivație pentru a-și păstra interesul și concentrarea la activitățile specifice vieții de detenție, observând ce li s-a întâmplat colegilor lor. Liberarea condiționată este o instituție complementară a regimului de executare a pedepsei cu închisoarea și este reglementată atât în vechile acte normative cât și în cele noi: Codul penal (art.99-100), Codul de procedură penală (art. 587-588) și Legea 254/2013 privind executarea pedepselor (art. 95-97). De liberarea condiționată pot beneficia toate persoanele condamnate, indiferent dacă acestea execută o pedeapsă de lungă durată sau o pedeapsă mică și indiferent de fapta săvârșită sau gravitatea ei. În timp ce în țări cu o puternică experiență democratică, așa cum este Marea Britanie spre exemplu, funcționează și procedura de “liberare necondiționată automată’’ pentru persoanele care îndeplinesc condițiile și au pedepse privative de libertate de până la 4 ani, în România, ca rezultat al unor politici penale greu explicabile, instanțele ajung să respingă solicitările de liberare condiționată chiar și pentru persoanele condamnate care sunt la prima abatere, cu pedepse mici, fapte fără mare gravitate și, în plus, având și recomandarea comisiei pentru liberare condiționată a penitenciarului. Respingerea și amânarea liberării condiționate pentru solicitarea care are avizul acestei comisii ar trebui să reprezinte o excepție de la regulă însă, în prezent, excepția a devenit regulă.Solicitările de liberare condiționată respinse și amânate în baza Codului penal “mai favorabil”          Având în vedere că solicitările de liberare condiționată sunt depuse de persoanele condamnate care au îndeplinit fracția prevăzută de lege după intrarea în vigoare a noului Cod penal, dar au comis fapta anterior datei de 1 februarie 2014, se creează o situație care obligă judecătorii să compare dispozițiile legale din vechiul Cod penal cu cele din noul Cod penal pentru a stabili legea penală mai favorabilă acestora, atât în ceea ce privește fracțiunile de pedeapsă cât și condițiile care trebuie îndeplinite pentru liberarea condiționată. Această evaluare are loc și ca urmare a deciziei 214/1997 a Curții Constituționale și a deciziei pronunțate în recurs în interesul legii cu nr. 25/1997 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, din considerentele cărora rezultă că se impune a fi identificată legea penală mai favorabilă în acele situații în care un condamnat a comis o faptă anterior modificărilor legislative, iar posibilitatea de a fi liberat condiționat se ivește după intrarea în vigoare a noii legi penale. În mod ciudat, evaluarea instanței pentru fiecare dintre situațiile analizate ajunge la concluzia că legea veche este mai favorabilă. Aprecierea aceasta este eronată și este un fapt ușor de demonstrat. Comparând articolele din noul Cod penal și cele din vechiul Cod penal, cu incidență asupra liberării condiționate, se constată că în ceea ce privește fracțiunea de pedeapsă nu au intervenit modificări. Noul Cod penal, la art. 100, introduce însă două noi condiții pentru persoanele condamnate care au îndeplinit fracțiunea stabilită de lege și solicită liberarea condiționată, astfel: alin 1, lit. b) ”să se afle în executarea pedepsei în regim deschis sau semideschis”, iar alin.1 lit.c) să fi ”îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârile de condamnare, afară de cazul în care dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească”. Instanțele de judecată se rezumă doar la această comparație între cele două texte ale actelor normative și constată, în aproape toate cazurile, că legea mai favorabilă este legea veche întrucât nu impune “condiții suplimentare” privind regimul executării pedepsei și al achitării obligațiilor civile. În consecință, analizează și dispune asupra  cererilor de liberare condiționată doar în baza Codului penal din 1969. Instanța “uită” însă să evalueze și celelalte criterii stabilite prin cele două acte normative. Criteriile suplimentare din Noul Cod penal sunt îndeplinite de majoritatea covârșitoare a persoanelor condamnate care solicită liberarea condiționată și, ca urmare, acestea nu le pot fi nefavorabile. Persoanele condamnate care solicită liberarea condiționată sunt, cu puține excepții, în executarea pedepsei în regim deschis ori în regim semideschis. De asemenea, foarte puține sunt cele care nu și-au îndeplinit obligațiile civile sau care nu pot demonstra că nu le-au îndeplinit pentru că nu au avut posibilități. Oricum este evident, din această perspectivă, că nu pot fi analizate pentru a fi liberate condiționat pe vechiul Cod penal (firesc mai favorabil) decât acele persoane condamnate care pot fi afectate de criteriile noi. Diferențele fundamentale între Codul penal vechi și noul Cod penal, în ceea ce privește liberarea condiționată, se regăsesc în opoziția textelor privitoare la conduita persoanelor condamnate. Astfel, art. 59 al vechiului Cod penal stabilește în alin.(1) coroborat cu alin.(4) o serie de condiții care trebuie să fie îndeplinite de solicitant la momentul depunerii cereri: este “stăruitor în muncă, disciplinat și dă dovezi temeinice de îndreptare, ținându-se seama și de antecedentele sale penale”, avându-se în vedere, de asemenea și  “durata pedepsei pe care o execută condamnatul”. Aceste condiții nu mai sunt menționate în textul noului Cod penal și sunt înlocuite la art. 100 lit. d) cu următoarea cerință: “instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate”. O comparație a celor două texte evidențiază, chiar și pentru un novice în științele juridice, că prevederile din noul Cod penal sunt clar mai favorabile pentru persoanele condamnate decât cele din vechiul Cod penal. În timp ce în cel vechi, în afara criteriilor legate de comportamentul acestora în perioada de executare a pedepsei sunt și criterii legate de conduita  înainte de comiterea faptei (antecedentele penale), precum  și de durata  pedepsei pe care o mai au de executat, în noul Cod penal se rețin criterii care se referă exclusiv la comportamentul în perioada executării pedepsei, iar instanța este chemată să evalueze doar dacă persoana condamnată “s-a îndreptat și se poate reintegra în societate”. În consecință, tertipul găsit de instanță pentru a analiza cererile de liberare condiționată prin prisma vechiului Cod penal, invocând doar existența unor criterii suplimentare în noul Cod penal este, așa cum am arătat, un demers greșit, o eroare judiciară asumată conștient de justiția română. Ea hrănește dorința absurdă și nedreaptă a instanțelor de a limita accesul persoanelor condamnate la o procedură judiciară, firească și legală. Nu poate fi dată niciun fel de altă interpretare acestui fapt, atâta timp cât majoritatea cererilor de liberare condiționată sunt respinse invocându-se motive care țin de așa-zisa lege „mai favorabilă” lor, spre exemplu, antecedentele penale și durata pedepsei rămase de executat.Un exemplu de logică juridică: „Îndeplinești condițiile, dar resping solicitarea, în virtutea dreptului meu de a decide!”Analiza acestui fenomen poate fi continuată oprindu-ne și asupra altor argumente cel puțin ciudate, care se regăsesc în motivațiile instanțelor prin care se resping solicitările de liberare condiționată. În conformitate cu prevederile legale, existente într-o formă sau alta în ambele coduri penale, criteriile pentru îndeplinirea cererilor de liberare condiționată trebuie să fie îndeplinite cumulativ. Cu excepția criteriilor de evaluare a conduitei persoanelor condamnate, toate celelalte sunt concrete, iar respectarea sau nerespectarea lor rezultă din evidență. De cele mai multe ori, instanțele constată că sunt îndeplinite criteriile legale dar resping cererile consemnând în motivare doar că „liberarea condiționată este o facultate lăsată la latitudinea și aprecierea instanței”. Expresia deja consacrată s-ar putea traduce, mai puțin academic, prin afirmația „Îndeplinești condițiile, dar resping solicitarea, în virtutea dreptului meu de a decide!”. Latitudinea și aprecierea judecătorului asupra solicitării de liberare condiționată, admiterea sau respingerea acesteia, trebuie să se întemeieze pe analiza probelor existente la dosarul cauzei. Înscrisurile depuse de persoana condamnată cât și documentele înaintate de Comisia pentru liberare condiționată a penitenciarului sunt principalele elemente de analiză care trebuie să stea la baza deciziei instanței. O respingere și amânare a solicitării de liberare condiționată în condițiile în care persoana condamnată îndeplinește toate cerințele legale și are recomandarea de admitere a Comisiei din penitenciar, invocându-se de către instanță doar faptul că “îndeplinirea criteriilor de către condamnat nu creează pentru acesta un drept, ci doar o vocație”, și că ea este “singură în măsură să aprecieze oportunitatea liberării condiționate”, echivalează cu o nouă “condamnare’’ a acesteia fără niciun fel de probe în acuzarea sa. Hotărârea instanței nu poate fi un act juridic arbitrar și lipsit de consistența necesară dată de probatoriul existent la dosarul cauzei. Ea trebuie motivată corect și să se întemeieze în proporție covârșitoare pe recomandarea avizată a Comisiei pentru liberare condiționată a penitenciarului, după controlul judiciar al temeiniciei, obiectivității și justeții acesteia. Judecătorul nu se supune decât legii și propriei conștiințe, acesta are independență în activitatea de judecată, dar trebuie să-și formeze propriile convingeri exclusiv pe baza documentelor administrate în cauză, asigurând astfel caracterul echitabil al procesului.Opinia motivată și pertinentă a Comisiei pentru liberare condiționată din penitenciar nu are nicio valoare pentru instanțăRecomandarea comisiei, de admitere sau respingere a solicitării, în condițiile în care toate celelalte criterii legale sunt îndeplinite de persoana condamnată, trebuie să fie esențială și prioritară pentru formarea opiniei magistraților judecători. Ea exprimă rezultatul unor analize temeinice și pertinente la care au participat toate persoanele cu responsabilități concrete în cadrul penitenciarului și care cunosc îndeaproape și nemijlocit activitatea, atitudinea și conduita persoanelor condamnate în perioada executării pedepsei. De asemenea, în conformitate cu prevederile legii 254/2013, art. 97 alin. 3, Comisia pentru liberare condiționată verifică îndeplinirea de către solicitant a tuturor condițiilor prevăzute de lege dar și conduita sau eforturile acestuia pentru reintegrarea socială „în special în cadrul muncii prestate, al activităților educative, moral-religioase, culturale [...], responsabilitățile încredințate, recompensele acordate și sancțiunile disciplinare aplicate” (lit. d), precum și “antecedentele sale penale” (lit. e). Mai mult, președintele acestei comisii este judecătorul de supraveghere a privării de libertate, acesta având același grad și pregătire profesională ca magistrații care sunt membri ai instanțelor ce au în atribuții analiza cererilor de liberare condiționată. Spre exemplu, la data de 5 august  2014, la Judecătoria Craiova au fost analizate 21 de cereri de liberare condiționată depuse de persoanele condamnate aflate încarcerate într-unul din penitenciarele aflate în jurisdicția acesteia. Toate aveau recomandarea și avizul comisiei pentru liberare sub semnătura judecătorului de supraveghere, în calitatea sa de președinte. Au fost respinse 20. Este clar că unul dintre cei doi judecători a evaluat greșit situațiile analizate. Care dintre ei? Este foarte greu de crezut că cel care îi cunoaște foarte bine pe deținuți, comportamentul, conduita și nivelul lor de reeducare, ar fi greșit în 99% din cazuri... Este clar că pentru instanța de judecată opinia pertinentă a Comisiei nu a avut în această situație nicio valoare.Respingerea și amânarea cererilor de liberare condiționată pentru ”gravitatea faptei” echivalează cu o nouă condamnare pentru aceeași faptă          O altă practică greșită a instanței de judecată este și cea a adăugării la criteriile prevăzute de lege și a altor criterii pe care legiuitorul, nici în vechiul Cod penal și nici în cel nou, nu a înțeles să le prevadă. Unde legea nu distinge nici instanța, pe cale de consecință, nu ar trebui să distingă. Cu toate acestea, cel mai invocat “criteriu” de către instanțe este cel al “gravității faptei”. Motivațiile subliniază că “deși legea nu prevede expres drept criteriu pentru aprecierea oportunității liberării condiționate gravitatea infracțiunii săvârșite, instanța, poate aprecia, în mod concret, dacă gravitatea faptei poate constitui sau nu un criteriu pentru a stabili dacă perioada executată dintr-o pedeapsă este suficientă sau nu pentru reeducarea condamnatului”.  Codul de procedură penală și Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor prevăd norme și proceduri care individualizează persoanele condamnate în funcție de perioada pedepsei și gravitatea faptei, dar și norme și proceduri comune. Instituția liberării condiționate face parte din corpul normelor comune. Indiferent de mărimea pedepsei sau gravitatea faptei și încadrarea ei în cadrul infracțiunilor penale, liberarea condiționată poate fi solicitată în momentul îndeplinirii criteriilor stabilite de lege de către oricare dintre condamnați. Respingerea cererii de liberare condiționată pe unicul motiv al gravității faptei nu reprezintă o modalitate științifică sau corectă de abordare și aplicare a legii penale. Unii judecători nu înțeleg parcă un lucru elementar: gravitatea faptei a fost luată în calcul și a stat la baza individualizării pedepsei și la stabilirea duratei acesteia. Respingerea solicitării în baza acestei motivații echivalează cu aplicarea unei noi pedepse pentru aceeași faptă. O practică neconstituțională și ușor atacabilă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Gravitatea faptei reprezintă elementul principal care determină plasarea în timp a momentului la care persoana condamnată îndeplinește termenul la care poate să solicite liberarea condiționată. Nici chiar în interpretarea art. 59 al vechiului Cod penal, care prevedea ca un criteriu explicit pentru evaluarea cererii de liberare condiționată existența “antecedentelor penale”, nu poate fi luată în considerare gravitatea faptei, ci doar existența în sine a antecedentelor penale și numărul acestora.Respingerea și amânarea cererilor de eliberare condiționată pentru că perioada de pedeapsă rămasă de executat este ”prea mare”, în condițiile în care ea este încadrabilă în intervalul de timp stabilit de lege          Multe dintre cererile de liberarea condiționată sunt respinse de instanță invocându-se doar argumentul exclusiv al rămânerii unei părți ”prea mare” de executat din pedeapsă. Momentul în care solicitarea este înaintată este însă unul stabilit prin prevederi legale, iar depunerea cererii de liberare condiționată a persoanei condamnate după îndeplinirea termenului de pedeapsă executată devine un drept inatacabil. Momentul în care este solicitată liberarea condiționată diferă la fiecare persoană condamnată, dar este situat de regulă în intervalul de la 2/3 la 1/2 din pedeapsă, în funcție de câștigul obținut din zile de muncă prestate în regim penitenciar. Iată de ce, nu se poate discuta de o perioadă ”prea mare” rămasă de executat, ci doar de una situată în limitele legale. O amânare a solicitării de liberare condiționată ce vine din partea unei persoane condamnate, care îndeplinește toate condițiile prevăzute de lege pentru liberarea sa condiționată, doar datorită faptului că perioada rămasă de executat este ”prea mare” nu este numai ilogică și incorectă, ci și nedreaptă. Perioada ”prea mare” rămasă de executat poate fi luată în calcul pentru amânarea solicitării liberării condiționate numai în situația în care persoana condamnată, așa cum rezultă din probatoriul aflat la dosarul cauzei, nu a dovedit în perioadă executării pedepsei că s-a îndreptat și, în acest fel ”durata de timp executată de condamnat nu este suficientă pentru realizarea scopurilor pedepsei”.O reglementare comună a celor două coduri penale este și cea referitoare le calculul fracțiunilor de pedeapsă care sunt scăzute ca urmare a liberării condiționate ținând cont și de durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiționată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puțin jumătate din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depășește 10 ani și a cel puțin două treimi când pedeapsa este mai mare de 10 ani. Așadar, îndeplinind condițiile aferente, liberarea condiționată poate fi solicitată și înaintea fracțiunii de pedeapsă stabilită ca regulă de bază. În foarte multe dintre aceste situații în care se invocă reducerea prea mare  a pedepsei nu se ține cont de faptul că aceasta are loc datorită zilelor de câștig obținute ca urmare a muncii prestate. Decizia de amânare a cererii de liberare condiționată considerând că perioada rămasă de executat este prea mare nu are din nou justificare. Această perioadă rezultă, firesc și simplu, din calculul legal al reducerii pedepsei. Prin decizia de amânare ce are ca rațiune această motivație instanța, cu cinism, îi anulează practic condamnatului toate eforturile depuse și beneficiile pe care le-a câștigat prin muncă în sistemul activităților lucrative desfășurate în penitenciar. Se creează astfel o nedreptate care generează atât o mare nemulțumire în rândul persoanelor condamnate care constată astfel că au muncit ani de zile degeaba, cât  și în rândul celorlalți deținuți, care au tendința de a nu mai participa la activitățile lucrative deoarece câștigul de zile din muncă devine ipotetic, iar liberarea condiționată datorită lui aproape o utopie. Nedreptatea deciziei de amânare este cu atât mai mare cu cât ea se întemeiază, de cele mai multe ori, doar pe acest unic “argument” al reducerii prea mari a pedepsei. Prea mari față de ce? Mai grav este că din ce în ce mai multe amânări ale liberării condiționate sunt dispuse de instanțele de judecată în cazul unor persoane aflate la prima lor abatere penală. Infractorul primar, pentru care săvârșirea faptei poate fi considerată, până la proba contrarie, un simplu accident de viață, trebuie să se bucure de clemență, deoarece perioada petrecută în detenție îl afectează psihic și fizic într-un mod în care mai mult îl îndepărtează decât îl apropie de scopul principal al executării pedepsei.Amânări ale liberării condiționate ”din inerție”, cu motivația că pedeapsa executată nu și-a atins ”scopul”          Sunt foarte multe situații în care instanțele resping cererile de liberare condiționată considerând că perioada executată de persoana condamnată nu nu ar fi de ajuns pentru ca pedeapsa  să își îndeplinească scopurile, chiar dacă din dosar rezultă că acesta a avut o conduită ireproșabilă în perioada de detenție și că îndeplinește toate celelalte condiții stabilite de lege pentru liberarea sa condiționată.  În lipsa oricăror alte argumente, decizia este invocată și pare a fi luată mai mult “din inerție”. Este serios să considerăm că o persoană condamnată care a executat 4 ani din cei  6 ai pedepsei sale, după executarea a încă 4 luni din pedeapsă, ca urmare a amânării liberării sale condiționate, va fi alt om? Abia atunci va îndeplini condițiile și pedeapsa lui își va atinge ”scopul“? Este evident că deciziile instanței au altfel un vădit caracter formal, nu țin cont de recomandările comisiilor pentru liberare condiționată din penitenciare și sunt oricum lipsite de orice eficiență din perspectiva motivelor invocate.Din ce în ce mai dese sunt situațiile în care o cerere este amânată de două sau mai multe ori, tot fără o motivație argumentată. Chiar dacă, în perioada amânării inițiale, persoana condamnată a avut o conduită exemplară, a participat la activitățile socio-educative organizate de penitenciar sau a efectuat activități lucrative, chiar dacă ea are din nou avizul  Comisiei specializate a penitenciarului pentru liberarea sa condiționată, instanța acordă solicitării sale o nouă amânare, invocând același motiv al “neîndeplinirii scopului pedepsei”. Deciziile acestor multiple amânări sunt nu numai ilogice sau ilare dar și o bătaie de joc la adresa eforturilor deținuților de a demonstra că s-au îndreptat, un semnal ciudat că societatea care vrea să-i “îndrepte” comportamentul este la rândul ei una “strâmbă” și că nu-i merită respectul.Respingerile și amânările nemotivate ale liberare condiționată - rodul unei politici penale asumate sau exces de zel al unor magistrați?Participarea la o ședință de judecată în care sunt discutate cereri de liberare condiționată poate să evidențieze pentru oricine cât de sumare sunt analizate acestea. Iată de ce, expresia „pe bandă” nu poate fi considerată în niciun caz o metafora. De aici pleacă și foarte multe erori materiale care apar în motivațiile instanțelor: fapte denaturate, recidive inexistente, amânări peste termenul legal de un an ș.a. Nimeni nu are dreptul însă să se joace cu viața unui om. Orice zi pe care și-o petrece în spatele unor gratii reprezintă pentru el o veșnicie...          Petiția aduce în atenția opiniei publice și instituțiilor abilitate doar câteva aspecte care semnalizează apariția unui adevărat fenomen al amânărilor excesive și nedrepte a solicitărilor de liberare condiționată, cu preponderență la nivelul Judecătoriilor. Nu știm dacă apariția lui este un rezultat al politicii penale promovate de Ministerul Justiției sau de Consiliul Suprem al Magistraturii ori derivă dintr-un exces de zel nemotivat și chiar incorect al instanțelor de judecată. Cert este că acesta contribuie la alterarea progresivă a vieții carcerale în cadrul unităților penitenciare și nu ajută în niciun caz, la reeducarea persoanei condamnate sau la dobândirea de către aceasta a unui “ansamblu de valori morale și sociale necesare pentru evitarea în momentul părăsirii locului de detenție a săvârșirii altor infracțiuni”.          Efectele pe care aceste decizii de respingere și amânare nemotivată a liberării condiționate le au asupra sistemului penitenciar românesc sunt și ele de luat în calcul. Conform unor ultime date statistice publicate de International Center of Defence, în anul 2013 în România sunt 33.400 de deținuți, în creștere cu 26% față de anul 2008, încarcerați într-o capacitate care,  respectând normele europene, nu are mai mult de 14.000 de locuri. Avem astfel în țara noastră o încărcare de 170% a penitenciarelor și cheltuim pentru fiecare deținut, din banii publici, mai mult de 2500 de lei. Până la urmă, aceste date nu au și nici nu ar trebui să aibă vreo relevanță pentru actul de justiție. Având în vedere însă ”stilul” cu care sunt judecate cererile de liberare condiționată ele pot fi argumente de luat în discuție cu destulă pertinență.          Persoanele private de libertate au obligații inerente, dar mai au încă și  drepturi. Acestea nu își pierd calitatea de cetățean în momentul în care se află în executarea unei pedepse și  nici dreptul constituțional sau european la un proces echitabil în demersul lor de a obține liberarea condiționată. Procesul nu este unul de rangul doi și trebuie să se desfășoare cu aceeași corectitudine și atenție din partea magistraților judecători. Cererea de liberare condiționată este un demers firesc și legal, iar respingerea sau aprobarea ei trebuie să se întemeieze exclusiv pe probe și argumente legale, corecte, obiective și nu pe arbitrariu. 

Chirea Robert    Contactați autorul petiției